NICOLAE BADILESCU

ALBADE

POEME

Vorbeste-mi

Vorbeste-mi de câte se-ntâmpla

      în ceata stiuta departe,

ca, iata se-apropie noaptea,

      un singur patrar ne desparte.

Ori spune-i sa vina pe lume

      secundei abia începute,

ca tot mai strain sunt de mâne

      si-amurguri ma pierd, abatute.

Într-un cuvânt se sta solemn

Într-un cuvânt se sta solemn,

iar gândul trece;

în mine îngerul de lemn

e greu si rece.

Pe mare, valurile vin

si-apoi se duc;

eu înca nu stiu, semnul bun

daca-l apuc.

În clipe erele mai mor

din când în când

cu mine, tipa neîncetat

acelasi gând.

Dincolo de raza stelei

             „... Si iata-ma pe partea

            cea nevazuta-a stelei...”

             (Serban Foarta)

Dincolo de raza stelei

care se citeste Beta

umbra-ai fost la rându-ti

celei

prenumita Steaua-Delta.

Dincolo de steaua stelei,

ochiul vede-n lungul erei.

Pentru ca, în acul ei,

luminând cuvâtul vast,

îngropat de viu, cu sortii,

sa te lasi, curând,

cu fast.

A citit în Steaua Beta

Înteleapta Alfabeta.

Fundal

Pasari de prada si fosnet

bat în penumbra si pare

zborul lor frânt o sageata

tintei luând aparare.

Linistea-n mine e alba,

de vata cazând la-ntâmplare,

Ma rupe-n bucati inegale

geruri albastre polare.

Dreapta durea

Caderea noastra, în alt cerc,

avea sa fie-n moartea dinainte,

când ne era de piatra bratul drept

si înca nu ne aduceam aminte.

Straluminarea alba, ca de gând,

s-a petrecut abia în viata viitoare;

dreapta durea, si-n ochiul stâng

un curcubeu, aveam, cu gheare.

Lasa-ma sa fiu secunda

Lasa-ma sa fiu secunda

care te împarte-n doua.

Verde, sa zidesc oglinda

si sa fiu bolnav de roua.

Vreau, tinându-te de mâna,

sa strivesc albul sonor

si sa fac pasari abstracte

cu sageti în lungul lor.

Blând, sa ma patrunda gerul,

din vocale, scurs în gând,

sa ma las calcat de umbra

norului prelung, trecând.

Lasa-ma sa fiu secunda

care taie-n, doua, unda...

Sa ma pazesti

Sa ma pazesti

     de ziua care vine

cu ceasul rau,

     cu vestea de la tine.

Sa ma pazesti

     orbindu-mi bratul drept,

si clopotul sa mi-l surzesti

din piept.

Sa ma feresti

     de câte nu voi sti,

sa ma pazesti

     si de nisipul gri.

Tacerea repeta solemn

Tacerea se-aduna într-un cuvânt, rastalmacind ca în oglinzi

uimirea noastra.

Si mistuia în ruguri câte sunt,

aprinse-n noi,

furtuna cea albastra.

Tacerea repeta solemn

ca uneori

caderea amiezilor

în vina lor adânca.

Iar noi ne rataceam

prin palide culori,

furati de visul

amagind în alb si negru

înca.

Episod

Cad de prin turnuri secunde,

       clipa se face cât anul

stau nemiscatele frunze,

       da un mesteacan cu banul.

Tine-ma cât mai departe,

       poate ma vede o umbra;

stelei ce arde tacere

vreau sa-i mai cer o secunda.

Moment

Era din clipe si era din vânt

si miezul îi lucea de gheata,

era chiar clipa prinsa-n gând

de marea doamna dimineata.

Eu nu faceam decât s-o umilesc,

uitând-o-în rime foarte rare,

ori încercând în jos s-o cresc,

dinspre raspuns catre-ntrebare.

Sub alb triunghi

Ne-aduna gândurile si ne prind în ceara

si ne stârnesc si visul pentru prima oara

când îndoind amurgul umbrele le-arunca

peste bucatile de întuneric alb si urca

mai mâniat paloarea lunii s-o deznoade

si sa trimita printre sunete iscoade.

Dar masca cere ajutor de cum le schimba

în tunet surd

                   în clopot fara limba

în jumatate-om

                   în vechi culori senine

daca primesti sa stai si nu ramâi cu mine.

Albastru

Calcam peste pustiul neted...

sub cerul palmei, ca o dunga,

albastrul, cu un lat de deget,

tacerea o facea mai lunga.

Eram grabit s-ajung la vreme

mai sus de ultimul cuvânt,

unde nici frunza nu se teme

de ne-ntâmplatul meu descânt.

Numai noi doi...

Numai noi doi în plin desert

sa ne hranim cu gânduri reci;

eu sa-mi închipui ca te cert,

tu din placere sa nu pleci...

Si-apoi, spunându-ti ca te iert,

prin oaza-n voie sa colinzi

si sa îmi dai un singur sfert

din fluturii pe care-i prinzi.

Amurg

Nu ne-amagim ca zborul ne poarta tot mai sus,

ca stim sa preschimbam cainta-n nepasare,

si-n versuri albe toate câte-au ramas de spus,

si visul rau în dulce când prea amar ne pare.

Ci doar sub cerul palmei ascundem si ne doare

un râs mai verde-al ierbii si-un murmur ragusit

si repetam în taina greseala noastra mare

de-a aduna în trupuri pustiu fara sfârsit.

Clima

Doar eu si tu, în vechi calesti,

gonim peste pustiuri înspre mare.

Doar eu si tu mai bem din cesti

înalte, ceaiuri nevindecatoare.

Doar eu, când tu nu vei mai fi,

voi întreba si-mi vei raspunde

doar tu, ca eu nu voi mai sti

daca-am plecat de mult, si unde...

Sunau în noapte imnuri

Se cuvine lui Ion Anghel

Sunau în noapte imnuri si

cadeau din flaut somnorose

acorduri triste-n Do si Mi,

se albastrea zapada-n oase...

Clipe suave asteptau la rând

norul sculptat uita sa ploua,

eu îmi visam, în alb, trecând

domnita, lin, prin lan de roua.

Acord

Arunca iar spaima o pata

pe sufletul alb de uimire!

sunt vorbe tacerile-acestea

si sunete gata sa mire.

Ca nu am puterea sa numar

voi face în gând o minune.

Asculta! Se-aude pe-aproape

lumina din noi cum apune.

Port

Un port întesat de corabii si pânze

ciudat colindându-l aduceri-aminte

o palma de lume pastrata întreaga

în somnul cu vise cazând fulgerata,

În platina albul pierzându-si surâsul.

Sub pleoapa cazuta-nceputul mirarii.

un port întesat de corabii si pânze

ciudat colindându-l aduceri-aminte,

o ploaie de vara rotita-mpacare

în însusi desfrâul privirii sfioase.

O palma de lume înceata pieire,

râvnita plutire pe marile-albastre.

închis în tacere un port ocolit de corabii:

pierita corabie-n marea secata din mine.

Serpi lungi în fumul alb

Lungi serpi în fumul alb-liturg,

subtiri si împletiti si curg

Serpi lungi ca tipatul de turla.

Si poate nasc, si poata urla.

Si poate vad si-apoi se duc

din lume, si nu-i mai apuc,

subtiri si împletiti si lungi,

în gânduri-bezna, si-ndelungi.

Cuvântul se cheama

Cuvântul se cheama pe nume.

Spre sud se migreaza prin voi.

O singura, singura lume

ramâne la urma-înapoi.

Clipa nu-întreaba, ea trece.

Iar cumpana spune ca sunt

fântâna cu sufletul rece

si ochiul gândit de pamânt.

Cadere verticala

Caderea verticala înspre cer

e un suav exemplu de eroare,

în care eu n-apuc sa pier,

ca tu, deja, simti cum te doare

Caderea verticala înspre cer

e (în)launtrul marelui mister.

Capat

De linisti dusi pe calea ocolita

vom talmaci în vorbe nepereche

rotunde vami, si vom privi spuzita,

de semne sidefii, povara veche.

Vor fi in jur doar ochiuri de racoare

si umbre slute-n râsuri de ferestre,

si, stând pe gânduri dusa la intrare,

ne va primi de gheata o poveste.

Nu ma întreba

Nu ma-ntreba de unde vin,

de ce te-alung, de ce te tin,

de ce te fac sa-mi tragi la sorti

aceiasi pasi pe care-i porti.

De ce am sânge vinovat

de câte-am dat, de ce-am luat,

de ce ma duc, de ce revin,

într-un cuvânt, de ce-ti inchin

avutul meu tot mai putin...

Numai

Daca plec, te duci si tu

dincolo de cer,

când ramân, tu ma întrebi

daca o sa pier.

Uita-ma, ca sa te uit într-un

frig polar,

rupe-ma, ca numai rupt

sunt ca un altar.

Ca rugul blând

Nici un cuvânt de taina

nu a ramas nespus.

Si totusi se revarsa

nelinistea în tine,

când pasarea de seara,

de undeva de sus,

asteapta îndoiala cuvântului

si vine

sa-nceapa calea-ntoarsa

a râsului dintâi

ca rugul blând al verii

arzând la întâmplare.

Si esti acum mai sigur

ca nu ai sa ramâi

în ochiul de racoare

a-ncremenirii tale

si iesi din clipa mica

nu vrei sa stai captiv,

ca alt destin îti este

decât farâmii dat

si-ti va aduce-aminte

doar plânsul tau naiv

de adâncimea muta

din care ai plecat.

Trecem din tacere

Trecem din tacere, prin cuvânt,

în lumina rece si sonora.

mai miroase-a apa si-a pamânt

umbra noastra înca incolora.

S-ar putea sa nu mai fim ucisi;

a-nceput secunda viitoare,

si-au pornit, spre noi, trimisi

sa ne duca dincolo de zare.

Umbrele pornesc dinspre apus

Umbrele pornesc dinspre apus

si ajung zidite-n ochiul meu.

toate câte înca nu s-au spus

vor fi altceva, cu mult mai greu.

Eu întâi (si niciodata, tu)

voi descoperi în mine seara

fara sa pot întelege de ce nu

îsi împlânta înca, ora, gheara.

Spre sud

E-o alta destramare

decât pieirea blânda

în curgerea fierbinte

trecuta prin osânda

când saniile trase

în gânduri duc spre sud

albastrul greu din visul

cel de lumina ud.

Îti iau raul de-înaltime

Îti iau raul de-înaltime

si-l dau pasarilor tale,

beznele, din stele, albe,

socoteste-te si ia-le.

Îti mai dau niste cuvinte

si-alte feluri de durere,

ia si viscolul din mine,

ca sa faci avere.

Îti dau gerul de-adâncime

si greseala din vocale,

locul meu ti-l dau,

din sânge,

de lumina moale.

Tu singura

Când nu mai deslusesc ecoul

amiezilor fara contur,

ori când începe galben noul

apus invers plutit în jur

Tu singura mai esti în toate

povestile care n-au curs,

din flaut înca în sonate

tacute amplu, si incurs.

Desert

Si iata ca ceasul nu suna

si parca nici ace nu are.

Ca scrumul, în noi, se aduna

urâtul cazut la-ntâmplare.

Aprindem, din seu de camila,

o palida flacara-n umbra.

Mai suntem aici doar din mila;

nici vorbele noastre nu umbla.

Noi eram

Noi eram iertati de toate

câte ni le-am spus în gând,

de cuvintele schimbate

în nelinisti, rând pe rând…

Si eram iertati de cele

câte le-am gresit, tacând,

pâna când, pierduti în ele,

tristi le ucideam, si blând.

Exod

Si marea calma ne-ncapând în lume

iesea-n afara ochiului ceresc,

iar umbre blânde însirau anume

ce ne-au luat din câte ne lipsesc.

Si-mpatimiti de seve, cum doar rodul,

pastram în minte cele ce-au ramas,

ca ne-astepta ca sa pornim exodul

spre polul rece, acul de la ceas.

Rataceam pe mare

Rataceam pe mare amândoi.

Tu erai o unda care doare,

eu pustietatea rece dinapoi

prefacuta-n spatii viitoare.

Ne primea, de ceata, alt tinut

strajuit de-un semn mai pal.

Eu pierdusem câte am avut,

tu pluteai suava pe alt val.

În versuri, ca într-un imn

Ramân în soapte numai acele jertfe care

nu îsi tradeaza taina în gerul dimprejur

si numai rasuflarea le-o simti ca pe-o arsura

când se arata-n versuri ca într-un imn curat;

târziu ecou de flaut adus din gura-n gura

spre scurgerea cea lina în care se mai zbat

tristetile prelinse din cerul înnoptat.

Prin zapezile abstracte

Prin zapezile abstracte

se ajunge în departe,

De departe-n mai departe,

pâna dincolo de toate.

Pe zapezile abstracte

sanii albe duc spre moarte.

Urmele sunt prea exacte

(numai parte) parte-n parte.

Prin zapezile abstracte,

urme noi vin, de departe.

Fila

Orasul ucide copacii

în sunetul sau ca acidul,

îsi leapada iarba în lume

urcând-o umila pe zidul

mai rece ca ochiul albastru

pazit de un ceas fara ace.

iar turnul înalta tacerea,

o face la loc, o desface.

Daca-ai sti plutirea

Daca-ai sti plutirea lina,

peste mare, peste unde…

Ori sa-ti dea o zi senina

ploaia-albastra de secunde,

plânsul nu ar mai fi vina

care-n hohot se ascunde…

Cum doar pasarea de prada,

în, chiar, ceasul-meu-iscoada.

Suava umbra

Iar suava umbra sumbra

a ramas fara aripa.

Gânditoare e ca iarba

la-nceputul lui april.

Tipatul schimbat în verde

se alege din lumina

banuita în afara

curcubeului sublim.

Visul pur înca nu doare,

a ramas între cuvinte;

miez de gând închis în sine

si-n tacerea care-l minte.

Nu avem

Nu avem gânduri de iarba,

nici culoare de-mprumut.

Clipele stiu cum sa piarda.

A nu fi e la-nceput.

Ceasul dus îsi bate vina.

Intra lumea-ntr-un minut.

Prin cuvânt curge lumina

stelei care n-a cazut.

Eu de la umbre

Eu de la umbre am aflat

ca tu erai tacuta foarte,

ca ochiul tau cu iris mat,

în doua, lumea o împarte.

Si ca-n tacere tu nu vrei

sa numaram din toate, sapte

minuni, în tainuitii mei

zori ceruiti la miazanoapte.

Declin

Cerul tine sufletul deschis.

Cerbii pasc, spre ziua, stele.

Sunetul acesta va muri nescris;

l-a ajuns blestemul umbrei mele.

Ochiul nu mai crede în culori,

iar auzul a-nvatat sa vada.

Suntem fara mâini daca-n erori

ne târasc silabele de prada.

Si o sa bata

Si-o sa bata dinspre mare

vântul nordului polar,

si-o sa se rostogoleasca-n lume

o-ntâmplare într-un zar.

Si-o s-ajungem sa n-ajungem

urmele lasate-n vai.

Si-o sa plângem, o sa plângem

moartea mea cu ochii tai.

Amiaza

Se face ziua-n strigatul de masca

si uita scrumul de durere

sa gândeasca.

Iar visul carnii

pus de noi la cale

stârneste-n versuri patimi inegale.

Refuza ritmul echilibrul

si se rup

ca din adâncul vorbelor

pacatele din trup.

Când vinovate semnele de rau din mine

ramân cu sase-sase mai putine,

doar ochii

visatorii-din-orbite

descarca-albastri norii

de ploaie solemne si grabite.

Gerul aspru

Gerul aspru din cuvinte

reînvia, clipind albastru,

fericit cum e doar cercul

de un ceas încoronat.

Pasari cu aripa frânta

se pierdau în bezna alba

cea cu gustul de racoare

si de ploaie-n plina zi.

Somnul singur mai repeta

plasmuirea din gândire;

un bolnav de vesnicie

pe-o durere imnuri scrie.

Cu voia ta

Cu voia ta, cu voia ei,

are sa vrea si ai sa vrei

sa fie noapte, sa fie zi,

sa fie soapte când nu vor fi.

Cu voia mea, cu voia mea,

va fi urât si va cadea,

peste timpan, un curcubeu

si, în privire, sunet greu.

Gama

S-au pierdut printre cuvinte

arborii plecati din frunze

Doar zapada de la poluri

alb, luceste, limpezind.

S-asteptam un semn si, sigur,

ne va spune, cine stie,

ca-ntre noi si vesnicie

se ridica, trist, un gând.

Dar… Suntem. Se-aud în mine

fosnete ca de hârtie…

tac secundele, trecând.

Tu

Si-am sa-ajung sa cred ca n-ai

decât frig în ochii tai,

ca visezi tot mai urât

urma parasita-n vai.

Si-am sa-ajung sa ma întreb

daca mai existi, sau nu,

cast blestem în umbra mea

si în vechi acorduri, tu.

Semn

Abstractele vânturi ursuze

de nord suflau, vuiau în sud

si rataceau printre cuvinte –

fecunde valuri care-aud.

Eram si eu si tu de fata,

Eu as fi vrut sa aflii, unde…

Si mult mai rece decât ele

bateau furtunile din gând,

în subtiate unde goale

si în, chiar, semnul tremurând.

Astfel

Toate se dau dura într-un zar.

Frica este ger fierbinte-n oase.

Ce usor atârna sansa la cântar

si ce rar trag sortii sase-sase.

Pierdem totul, cheltuind putin;

dintr-un ceas ne cade o secunda.

Cât luam pe gânduri, dam pe vin.

Sansa (absoluta) e mereu rotunda.

Vine nordul

Vine nordul, ninge vreme,

urmele se duc spre sud,

ceata treaza mai viseaza,

fara s-o aud.

Vine frigul, ninge lene,

mi se albastreste gândul,

iarba nu mai poarta verde

si-mi amâna rândul.

Ninge iarna, cade cerul,

trece, surd, prin vorbe gerul.

Lasa norul

Lasa norul fara casa

si sa-mi faci o casa mie,

dintr-o bolta cum e asta,

azurie.

Iarba lasa-o fara verde;

clorofila arda-n sine…

Ochiul tau sa ma dezmierde,

rau de bine.

Iar din aerul acesta

sa nu-mi faci decât silabe,

ori, mai bine, din racoare,

fa-mi podoabe.

Dinspre mare

Ploaia bate iar în landa

dinspre marea cea albastra,

si-n abstracta sarabanda

lin pulseaza taina noastra.

Degetele-mi sunt prea grele

ca sa îsi mai povesteasca

despre tine, despre cele

din gând trist, si fara masca.

Ti-a fost dat

Ti-a fost dat, iubita, tie

ca sa afli câte din

cele care-aveau sa fie

pasari albe cu zbor lin

Au ramas printre cuvinte,

fara trup, si de lumina,

daca aerul mai simte

înca-atingerea lor fina.

Tu-mi cerusesi numai mie

sa le fac, pe rând, sa fie.

Stiu ca pasarea

Stiu ca pasarea ofteaza

dupa o plutire lina,

ca aceasta dupa-amiaza

o sa vina, n-o sa vina.

Ca în verde se pateaza

pata de lumina fina,

când ramâne iarba treaza,

fara vina, fara vina.

Si mai stiu ca tu, acum,

ma auzi cu ochiul bun,

ca voi fi oricum, de-acum,

în privirea ta, nebun.

Marul de aur

                     Pentru Eduard Pamfil

Cine avea marul de aur

lucitor ca o lentila

slefuita de un faur,

la o gresie subtila?

Cine-avea din unul, doi

dumnezei tacuti de buni,

cine împartea la doi,

doi, sa-mpace trei nebuni?

Spune tu, cu ochiul plâns,

drumul meu în urma strâns!

Mina stie

Mâna stie sa citeasca

versul tau în soliloc.

Nici tacerea nu e masca,

strigatul nu e deloc.

Vântul a uitat cuvântul

însemnat cu fierul…

A fi, (te gândeste, gândul)

unde zeu e gerul.

Nod

Si s-a oprit ploaia de seara.

Eram de fata eu, erai si tu.

Padurea din salcâmi de ceara

cu mult mai-înalta se facu.

Si ajungeam, frumos, înca o data

curajul tau, sa fiu, si teama mea;

tu doar durerea alba cautata,

eu devenisem rana care ne lega.