NICOLAE BADILESCU
IARBA FARA MEMORIE
… dar m-a vestit solemn un minutar
S-a limpezit al patrulea patrar,
în miezul diminetii din cenusa,
varsând peste cuvinte praf lunar
ales dintr-o culoare jucausa.
Crezuse c-o sa-si rotunjeasca iar,
cu sase-sase tainele, ca pe-o catusa,
când luminat de-al patrulea patrar
ajunse miezul diminetii în cenusa.
Ducea spre-o alta mâna, mâna mea, si chiar
m-am lepadat mai jos de ea, ca de-o manusa,
dar m-a vestit solemn un minutar,
mai alb ca ochiul galben de la usa,
ca luminat va fi acest al patrulea patrar.
În urma ta, cât tine restul,
te pierzându-se, iar
cele trei sferturi de taina, supuse,
sângele zornaindu-si monezile, clar.
În urma ta, ametita de glorie,
uitându-ti culoarea ochilor,
iarba fara memorie.
Era un drum arzând ca un patrar
Ne ratacim în gând iar dincolo de el oprit
sta fostul drum într-o rotire pravalit
si-i povesteste vaii despre serpentine
si ierbii-n verde cât îi sta de bine
si diminetii despre ziua care vineri
cu dalti de tipete sa sape
rani proaspete în care cresc
mereu împrospatând descântecul lumesc
într-un amestec de cuvinte sparte
vise cazute dintr-un arc de lira
parasit departe
Rondelul întâi
Era un drum arzând ca un patrar,
în ochiul lui de colturi si cenusa,
avea nopti la rascruci ca de pustiu lunar
si tot mai abatut trecea, când – jucausa –
prin zarea dinspre seara coborâse iar
sa-si treaca rotunjimea prin catusa,
o alta vama-n care-n nou patrar
ajunse-n ochiul lui de colturi si cenusa.
Ni s-a parut ca-n fluviile noptii chiar,
un stol de umbre-n negru trage-o tusa,
dar, învatat decât sa piarda-un minutar
închise dincolo de el, ca dupa-o usa,
durerea viitoare a fostului patrar.
Statea odaia ca un frânt patrar
Numai în versul mistuit de vina
în tipatoarea apa din lumina
în cerul ce din mijloc se-nsenina
uitate sunt durerile când bate
ca-n sunatoare ziduri de cetate
glasul de val stârnit în soapte
ca pipaind cu podul palmei la-ntâmplare
ma deslusesc pe mine-n fiecare
si trec fara sfârsit si abatut
din ceasurile clare
în umbra prefacuta si ma doare.
Rondelul al doilea
Statea odaia ca un frânt patrar
în retezate colsuri si privea din usa
cum vise bune vin si-apoi dispar
ca de-ndoiala ofilita, rumena scorusa
când miezul verii trece de hotar.
Si sufletul ni se-aduna ca o catusa,
simtind odaia-aceea – frânt patrar –
din patru parti abia clipind în usa.
Si dus pe gânduri, cerul palmei, clar,
strângea în ochiul lui, ca într-o gusa,
câte ne-au mai ramas de spus si chiar
schimba în teama fosnetul si în cenusa
greseala din odaia ca un frânt patrar.
Sub alb triunghi, domnind ivit patrar
Ne-aduna gândurile si ne prind în ceara
si ne stârnesc si visul pentru prima oara
când îndoind amurgul umbrele le-arunca
peste bucatile de întuneric alb si urca
mai mâniat palorea lunii s-o deznoade
si sa trimita printre sunete iscoade
dar masca cere ajutor de cum le schimba
în tunet surd
în clopot fara limba
în jumatate-om
în vechi culori senine
daca primesti sa stai si nu ramâi cu mine.
Rondelul al treilea
Sub alb triughi, domnind ivit patrar
cu focul îndoit pe vatra-i de cenusa,
clare dormeau, de purpur, vise în bizar
tinut împodobit în taina de-o brândusa
crescuta-n visul întâmplat mai rar
decât e gândul rau zarit din usa,
sub marele triunghi, domnind ivit patrar
în focul îndoit pe vatra-i de cenusa.
Din mers în cerc, din ochi de var,
sub globul alb, doar am atins o tusa
când s-a pornit, învins, desfrâul inelar,
asemuit rotund cu zaua de catusa,
sub marele triunghi, domnind, ivit patrar.
Paznici de pacate stând în incolor
Te opreste
n-ai scapare
norul negru doar o data
bubuie când geana curma
linistile lungi polare
cu-o bataie
si la urma
tine-n latul de matase
mersul nostru peste mare
si se-ntreaba cui sa-i lase
tot ce-a fost si nu mai este
ca sa-nceapa a doua oara
din tristete o poveste.
Rondelul al patrulea
Paznici de pacate stând în incolor
miez rotund de toamna care-apune;
din argint si din zapezi – decor
vesel naruit pe întristate dune.
Umbre la un pas de marele omor
mute amintindu-i ceasul sa sune,
paznicul de rele stând în incolor
miez rotund de toamna care-apune.
Drumul rataceste-n albul rotitor
de patrar jilav cu dimineti nebune;
patima vocalelor o ducem mai usor
(cei pagâni si ele – sfintele imune)
cum doar paznicii cu iris incolor.
Si toate au trecut acel imens patrar
Si poate nu ne va ramâne noua
decât tacerea ca o lacrima de mare
prelinsa-n ceata fostelor tinuturi
prin vai batuta-n cuie si usoara
înspaimântat adaos de-ndoiala
prin care alte fosnete-atipesc sonor
limpezi încremenind la rând cu cele
schimbate-n platosa de spaima
peste pieptul gol.
Rondelul al cincilea
Si toate au trecut acel imens patrar,
de toamna-adus în cupe de brândusa
ca în culori, rastalmacita de-un chenar,
sta gotica-înaltare, sus, ca o tepusa.
Iar catre nord, superbul ochi de jar
l-am auzit silabisind o veche vusa,
apoi s-a contopit cu un imens patrar,
de toamna-adus în cupe de brândusa.
Mai ramasese dincolo de dig, spre far,
(strident cum ar suna o rima cu papusa),
un bocet prafuit, de dor jelind amar
sfiala mea, din nou schimbata în cenusa,
apoi s-a contopit cu un imens patrar.
Daca ar ramâne usa
Alegi acum tacerea în care te-ai retras
ca fara noima-ti pare ramânerea în urma
când buzele repeta de mult uitatul chin
si-ti fumega pe gene petala altei stele
pastrezi în gând ecoul frânturilor de glas
si-acelorasi chenare te împrumuti
ca iata
din loc în loc doar ritmuri apuse
au mai ramas si resturi de secunde
cazute dintr-un ceas.
Rondelul al saselea
Daca ar ramâne usa,
larg deschisa spre florar,
s-ar zari lucioasa tusa
pânzelor lasata-n dar,
si-ar culege margelusa
perle rosii de coral,
numai sa ramâna usa
tintuita-n plin florar,
Si-o sa geama iar cenusa
troienita în chenar,
va cadea-n pacate Grusa
întristându-ne amar
daca astfel fi-va usa.
Acolo printre umbre, acest temut patrar
Ramân în soapte numai acele jertfe care
nu îsi tradeaza taina în gerul dimprejur
si numai rasuflarea le-o simti ca pe-o arsura
când se arata-n versuri ca într-un imn curat
târziu ecou de flaut adus din gura-n gura
spre scurgerea cea lina în care se mai zbat
tristetile prelinse din cerul înnoptat.
Rondelul al saptelea
Acolo, printre umbre, acest temut patrar
sta trist, si linistea-i deschide usa
prin care a iesit de mult, purtând lunar
vesmânt caramiziu de teama ca scorusa;
o seara prea grabita sa urce-n minutar,
când din durere sunetul îsi cheama tusa,
acolo, printre umbrele temutului patrar
în care linistea tot mai încearca usa.
Si-ademenita-n cercuri de raze albe, chiar,
putere îi va da cuvântului ca dusa
pe fluviu si caderea trecuta în aval
în gândul limpezit silaba-asa rapusa,
sa-o uite printre umbrele temutului patrar.
Cum urca rece luna noua în patrar
Pietre rosii de rugina
tarm si valuri nemiscate
care tin în gusa plina
mersul stelelor si sarea
tristi s-ajungem fiecare
peste zarile straine
ochiul stins gândeasca bine
drumul nou din el fierbinte
ploaia norul cum ascunde
clipa-n care ceasul minte…
… clipa-n care ceasul minte…
Rondelul al optulea
Cum urca rece luna noua în patrar,
plutind prin seara-aceasta carausa
în miezul careia abia învie iar
vopsite sur vechi vetre de cenusa.
Si unde triste s-au sfârsit, din har,
alb licarind buchetele de caldarusa
ca sa se urce luna noua, rece, în patrar,
plutind prin seara-aceasta carausa.
Si-am plâns deasupra tuturor amar,
cu lacrimi mari cât floarea de catusa,
când zilele-ajunsesera într-un chenar
câstigator-învins, ivit de mult în usa,
ca se urcase luna noua, rece, în patrar.
Pentru ce e neagra tusa
Daca nu e trasa tusa
jos de zarea dinspre far
daca sunt cum e cenusa
sase puncte pe un zar
daca musca iar catusa
si spre ultimul patrar
tot mai trage neagra-o tusa
zarea oarba dinspre far
daca le deschide usa
umbrelor stârnite iar
boarea blânda – jucausa –
si le mâna sub umbrar.
e pentru ca-asa vrea tusa
Rondelul al noualea
Pentru ce e e neagra tusa
catre zarea dinspre far,
si de ce sunt ca cenusa
sase puncte pe un zar?
De ce musca iar catusa
si spre ultimul patrar,
pentru ce e neagra tusa
ca si zarea dinspre far?
Si de ce deschide usa
umbrelor stârnite iar,
boarea blânda – jucausa,
ravasita sub umbrar,
tocmai când e neagra tusa?
Iar ma priveste aspru ultimul patrar
Se-amesteca în toate gândul da-napoi
si trec în stol silabele tacute peste noi
cu miez ca de lumina schimbându-se-n cuvinte
cu sfâsieri piezise din visul care simte
ca-n fiecare rana adâncul doar cuteaza
din alb sa faca-un sunet din fosnete o raza
din toamna primavara cea care va sa vie
sa-i putrezeasca zilei si zarea cenusie.
Rondelul al zecelea
Iar ma priveste, aspru, ultimul patrar
c-un ochi din patru sferturi ca de usa,
Si duhul cel de ger – oglinda în chenar –
tinutul clar împrejmuit trufas de-o tusa
îl simt din nou si-n uitatura lui de jar,
abia îmi deslusesc o lacrima rapusa
ca ma priveste, aspru, ultimul patrar
c-un ochi din patru sferturi ca de usa.
Si parca-aud un sfânt de ceara sus la far
istorisind povestea-aceea numai presupusa
cu Tristul Cavaler al Ordinului Legendar
fara castel, cu suflet bun si cu-o tepusa
mai aspru pedepsind pe fata acel patrar.
Acolo, în apusul stins într-un patrar
Se auzea tacerea strângându-se-n cuvânt
si surd cazând în fructe coapte anii
migra un anotimp pe coardele lungi de vânt
si un copac sarac îsi azvârlea în lume banii
era-n acestea semnul ca noua ne-a fost dat
cu pofta sa pândim nisipul ca pe-o prada
si sa-ndulcim cu vorbe otrava din pacat
cum marii orbi ai lumii silaba fac sa vada
ca zarea fara margini sub plama sta sa crape
ca-nvalmasiti în toate abia ne ma gasim
în golul alb din urma si-n chipul dus pe ape
de tresarirea-adânca din care-n vis suim.
Rondelul al unsprezecelea
Acolo, în apusul stins într-un patrar,
stateau pe gânduri duse dune de cenusa
si-nvingator, mai jos, un falnic minutar
sta între tot si noi cum ar sedea o usa.
Si mai suia prin praf un drum dinspre hotar,
rotund întors în el ca ochiul de catusa
în care, trist, apusul stins într-un patrar
punea pe gânduri dune sure de cenusa.
La urma-a navalit spre noi, mai clar,
un rasarit, si parca a deschis o alta usa
spre tarmul limpezit de-un singur far.
si-am plâns de toate câte, ca-ntr-o gusa,
gemeau suind apusul stins într-un patrar.
În micul sfert din marele patrar
Un port întesat de corabii si pânze
ciudat colindându-l aduceri-aminte
o palma de lume pastrata întreaga
în somnul cu vise cazând fulgerata
în platina albul pierzându-si surâsul
sub pleoapa cazuta-nceputul mirarii
un port întesat de corabii si pânze
ciudat colindându-l aduceri-aminte
o ploaie de vara rotita-mpacare
în însusi desfrâul privirii sfioase
o palma de lume înceata pieire
râvnita plutire pe marile-albastre
închis în tacere un port ocolit de corabii
pierita corabie-n marea secata din mine.
Rondelul al doisprezecelea
În micul sfert din marele patrar,
mai bate grav un ceas clipa rapusa
si irizeaza stins cu sidefiu pojar
si cu albastru mort de caldarusa
un port pustiu cum l-a vazut un iconar
pe chei uitat cu mâna în vopseli causa,
ca micul sfert ramas în marele patrar.
si mult mai jos, spre marginea opusa,
se lasa o noapte ca de-adânc lunar,
cu muchii negre sa-si traseze o tusa,
culesul rest sa si-l pastreze-n zar:
cum focul îsi aduna rostul în cenusa
si micul sfert, caderea, în marele patrar.
Tristetea adunata în ultimul patrar
Tot ce pastram în gând e doar ideea
de trecere prea iute a sângelui
prin noi
durerea vinovata de-a-ntelege
rapunerea
cu o vorba a caderii înapoi.
Rondelul al treisprezecelea
Tristetea adunata în ultimul patrar,
ca somnul albei pânze de sub tusa,
îsi mai îndeamna pasii-n veac lunar
sa creada înca si-n lumina jucausa
care-a adus în ea din câte nu apar
puzderie de umbre dincoace de usa
si în tristetea adunata-n ultimul patrar
de somnul albei pânze prins sub tusa.
Dar tot ce am pastrat în gând mai clar
a fost tradat de-o fina-atingere de tusa
din care-am înteles ca totul e amar
cum e durerea rece prefacuta în cenusa
si în tristetea adunata în ultimul patrar.
Aceasta lunga veghe a devenit patrar
Ne pare rau de pasarile albe
cu aripi rupte prabusite-n noi
de ploile de vara de fostele spirale
de visul nostru tainic abia stralimpezit
si de privirea plânsa
de-aceasta lunga veghe
memorie-a sederii mistuitor miez alb
ne pare rau ca toate ne-nvata lunecarea
raspunsul ca si mersul
ne pune întrebarea
dar tainuieste sensul rotirii noastre care
prea gânditori ne-arata
când trecem palizi marea.
Rondelul al patrusprezecelea
„… Adeverire zilei – prin cenuse“
(ION BARBU)
Aceasta lunga veghe a devenit patrar,
rest alb si-nspre tacere zavorâta usa
si nenorocul nostru zornait de-un zar,
mai jos de care, în privirea plânsa,
ramânem din trei parti închis chenar –
„adeverirea zilei – prin cenusa –“
cum si aceasta veghe ajunsa un patrar
rest alb si-nspre tacere zavorâta usa
raspuns stiut si întrebare este dar,
mai e caderea-n noi a pasarii cu gusa
si cu aripa rupta si fâlfâitul rar,
spre-adânc sovaitoarea aspra carausa
de cruce peste veghea-acum patrar.
A ramas la urma numai un patrar
Culegem palizi faima
caderilor în gol
de geana celor duse
izbiti la întâmplare
mai stravezii ca spaima
iar drumul în ocol
strain de capul lumii
largi-va
largul mare.
Rondelul al cincisprezecelea
A ramas la urma numai un patrar
si-a sunat cu teama razvratita tusa.
Paznicul de patimi coborâse iar
si-neca în umbra ochiul de la usa.
Ceata ca de vata se vedea mai clar
decât se arata jarul sub cenusa;
ramasese-n toate numai un patrat
si suna stridenta razvratita tusa.
Întelesi sa-nvinga sau sa piara chiar
daca-i va atinge umbra lui Purhusa
sfintii cu pagânii se-ntreceau amar,
se lasau cucernici sa-i înghita usa
între (când) si faima casta de patrar.
Amurgul prins în colturi de patrar
Nu ne-amagim ca zborul ne poarta tot mai sus
ca stim sa preschimbam cainta-n-nepasare
si-n versuri albe toate câte-au ramas de spus
si visul rau în dulce când prea amar ne pare
ci doar sub cerul palmei ascundem si ne doare
un râs mai verde-al ierbii si-un murmur ragusit
si repetam în taina greseala noastra mare
de-a aduna în trupuri pustiu fara sfârsit.
Rondelul al saisprezecelea
Amurgul prins în colturi de patrar
a navalit de ceara-n noi si de cenusa
din vaile care iscau mereu mai clar
cer negru, dincolo de ceata jucausa.
Pareau cu mult mai luminoase toate, dar,
pe bolta aceea întristata printr-o tusa
amurgul prins în colturi de patrar
a navalit si-n el, facându-se cenusa.
Si-a trebuit atunci de frica poate, doar
privind tariile în zbor usor de gainusa
sa renuntam ori sa rabdam si mai amar,
ca împlântat statea în noi ca o tepusa,
amurgul prins în colturi de patrar.
Întristate umbre, prabusita tusa
Se face ziua-n strigatul de masca
si uita scrumul de durere
sa gândeasca
Iar visul carnii
pus de noi la cale
stârneste-n versuri patimi inegale
refuza ritmul echilibrul
si se rup
ca din adâncul vorbelor
pacatele din trup
când vinovate semnele de rau din mine
ramân cu sase-sase mai putine
doar ochii
visatorii-din-orbite
descarca-albastri norii
de ploile solemne si grabite.
Rondelul al saptesprezecelea
Întristate umbre, prabusita tusa,
ceasuri fara ace, zornait de zar;
urca sau coboara, alba, spre cenusa
flacara, si pasul îi e tot mai rar.
Stie c-o sa piara, astazi, ca la usa
a lasat, aseara, trist, un flasnetar,
întristate umbre, prabusita tusa,
ceasuri fara ace, zornait de zar.
Dar la miezul noptii, floarea de catusa
alb îl va încinge sufletul si chiar
se va-ntinde-n ierburi sa jucam velusa
si sa bem cu zeii-ametitor nectar
întristând cu umbra prabusita tusa.
Si toate au ajuns treime si patrat
Sageti si vorbe de veninuri ude
n-am aruncat în vânatoarea noastra mare
si pârtii plângarind întinderi crude
nu ne-au ademenit în vina lor sa ne-nfasoare
dar au trecut de pragul sângelui pe sanii
singuratatile pornite sa ne fure
si viscolite au cazut din ceas gânganii
mecanice si au urcat în toate sure.
Rondelul al optsprezecelea
Si toate au ajuns treime si patrar,
farâme mici, în tot, si-apoi cenusa;
urmasera-abatute îndemnul nostru dar
în el a fost sa cada ca-ntr-o usa.
Ca însemnând cu rosu luna lui brumar,
ajunse cu sclipiri de iarba fara gusa
acel întreg – treime si apoi patrar
si-n mici farâme sa se faca, si-n cenusa.
Si sa gândeasca vesnicia astfel, chiar
atunci când, dupa noi, desi nu cade-o usa,
cu sunet surd învingem alt chenar,
schimbând pe o culoare-n verde, jucausa,
toate câte-au ajuns treime sau patrar.
Avea, al meu un iute pintenog patrar
Sa asezam îngândurati numai la jumatate
din roata ceasul cu pendula pâna când
în largi miscari vor fi cuprinse toate
si-o sa adoarma visatoare rând pe rând
si nu vom sti când se vor stinge astri
si daca triste-n seara fara sot copile
vor mai clipi ca-n ochii lor albastri
patrarele sa-si taie-n parti egale zile
ci doar când palida aceasta clipa mica
solemn va îneca-n tacere larga clipa
vom aduna pentru castele reci de frica
nisip – mai abatuti
facând de timp
risipa.
Rondelul al nouasprezecelea
Aveam al meu un iute pintenog patrar,
si îl purtam în vise albe doar cu sa,
si-avea în coama flori si trapul rar,
si ochii limpezi cum e vara margelusa
Iar daca-i aduceam pe tava aurita jar
lasa în urma, stinsa, ceata, zarea, tusa,
el, ne-ntrecutul, iute pintenog patrar,
rotat purtat în vise albe doar cu sa.
Si n-am stiut nicicând ce-i un hotar
tinutul nedeschis, cu el, ce e catusa,
ca în galop întins, sub cerul clar,
spre tarmul limpede goneam într-una,
cu ne-ntrecutul, iute pintenog patrar.
Se face dimineata în palidul chenar
Nici o durere-n sufletul cuprins
de jocul viu al rugului din sânge
nu s-a pastrat în visul mic prelins
cu-ntelepciunea jertfei care plânge
ci numai ziua dinspre noapte unde stins
înseala un izvor si în genunchi rasfrânge
ce-am adunat si câte ne-au învins
cu piatra care mai loveste înca-n sânge.
Rondelul al douazecelea
Se face dimineata-n palidul chenar,
rasfrânt pustiu, ca într-un ochi, o usa,
si uita de durere pasul nostru iar
sa-si treaca prin inele de catusa
drumul rotund, pe care tot mai clar,
rasuna false râsuri si se fac cenusa
si-ajung luminile sub palidul chenar
rasfrânt în ochiul cel adânc de usa.
Si vinovate semnele de rau, mai rar
decât le-aduce-n lume vina carausa,
ramân cât tragerea pe roti si, goale, sar,
sa piara în adâncul ceasului cu gusa,
la rând cu ziua-ajunsa-n palidul chenar.
Sunt triste amintirile ca un patrar
Ne aparam cu vise de gerul din cuvinte
de sansa altei arderi cu înca o privire
de bucuria ierbii trist supunând descântul
când frânt de gânduri mersul ei cuminte
e prea putin sa-si povesteasca siesi
cu ochii-nchisi aceste pierderi albe
silabisite-acum strident ca niciodata
si câte sunt în urma-apoi sa plânga
cu-o lacrima de-argint din cea mai pura
a pierderii – orgolioasa rotunjime.
Rondelul al douazecisiunulea
Sunt triste amintirile ca un patrar
al carui mijloc strânge-n el cenusa,
abia-ntreit, dar stralucind lunar,
cu-n ochi mirat de-o soarta batausa.
Or mers pe loc si aspru minutar,
muscând rotund cu pofta de catusa,
aducerile-aminte, ca un trist patrar
al carui mijloc strânge-n el cenusa.
Si pe treimea înjumatatita la hotar,
chiar zarea fara semn o schimba-n tusa,
ca, îngrozita, sa îi povesteasca rar,
mereu tinând privirea plânsa înspre usa,
legendele din amintitul trist patrar.
La capatul acelui trist patrar
În ochiul tau prelung e multa amânare
si e tristete-adânca de palat
cazut cu turlele în ceata adormita care
a înecat în vaste sali un bal mascat
ori poate nu-i decât înfiorare
sau numai limpezime cruda si pacat
ne spunem cântece naive fara încetare
sa nu stim care si pe cine la-nselat.
Rondelul al douazecisidoilea
La capatul acelui trist patrar,
sonore mâini loveau, tacut, o tusa
si umbre înviate si cu pasul rar
mute legau buchete mari de ruja.
Numai oglinda limpezita c-un stergar
lucea-n argint de pala nitelusa,
la capatul acelui trist patrar
unde sonore mâini clipeau pe-o tusa.
Spuneam, în cor, povesti si chiar
lasam sa treaca pasarea cu gusa,
mai jos de dimineata unde, clar,
gaseam si iarba-ajunsa în cenusa,
la capatul acelui trist patrar.
Taine pastrate în dreptul meu patrat
Sta gândul locului si duce în ispite
ar vrea prin ger sa plece dar sa si ramâie
sa vada-n rosu vorba ametita de tamâie
adevarata chiar si-atunci când minte
ca-ntr-un amurg de visine prea coapte
e bun pâna si raul daca îl supunem
sa poarte-n el atâtea câte spunem
ori sa adune blând printre balsamuri fapte
ca-mpresurat oricum de dor de taine iara
va preschimba în miere pactul dinafara.
Rondelul al douazecisitreilea
Taine pastrate în dreptul meu – patrar
ca stampele, culoarea, sufletul si tusa,
si curgerea oprita, visând un minutar
în arderea grabita s-adune-n ea cenusa.
Si ceata care vine cu mersul ei cel rar
sa-si caute cadenta în umbre; jucausa –
si câte sunt ascunse de acest drept patrar
ca-n stampe, sufletul, culorile si tusa
închipuie, cu toate, un vis acum mai clar
ramas în urma-ntreg si viu cum e rapusa
tacere sfâsiata, cu licariri de far,
din care mai aduna doar palma mea, causa,
ascunsele enigme din acest fost patrar.
Sfârsea închis în soapte un patrat
Nici un cuvânt de taina
nu a ramas nespus
si totusi se revarsa
nelinistea în tine
când pasarea de seara
de undeva de sus
asteapta îndoiala cuvântului
si vine
sa-nceapa calea-ntoarsa
a râsului dintâi
ca rugul blând al verii
arzând la întâmplare
si esti acum mai sigur
ca nu ai sa ramâi
în ochiul de racoare
a-ncremenirii tale
si iesi din clipa mica
nu vrei sa stai captiv
ca alt destin îti este
decât farâmii dat
si-ti va aduce-aminte
doar plânsul tau naiv
de adâncimea muta
din care ai plecat.
Rondelul al douazecisipatrulea
Sfârsea închis în soapte un patrar
si zori în miez avea ca de cenusa
aduse, parca, dintr-un vechi bazar
de la vreun negustor bogat, cu gusa.
Si mai era, acolo, un ceas cu minutar
si-un lacuit pian cu fara nici o tusa,
când se sfârsea, tacutul, vechi patrar
cu zori în jurul lui ca de cenusa.
Si l-am gatit frumos si nici macar
n-as fi gândit ca palma mea causa,
cu degetele adunate-n chip bizar,
va mai simti ca-n ceata jucausa
sfârsea închis în soapte un patrar.
