NICOLAE BADILESCU

PLANETA IMAGINARA

planeta imaginara

În tacerea luminoasa din templu

silabei ilustre –

Invocam mila divina, ca sa îi sculpteze

o inima înteleapta verticalei

si un vazduh straveziu, cu înfatisare

rasunatoare si ritm desavârsit.

Le prelungeam, clipelor – vesnicia,

cu înca o era – ca sa îi poata urma

destinul, dincolo de întinderile nesavârsite,

din albul fara pata.

Gândul era un rug de ger fierbinte

în care noi ardeam.

             La nord, în împaratia boreala,

pâlpâiau nenumarate – cioburile cosmice,

             formând dupa legile solemne

ale cerului – cununa de argint

             a Stelei Polare, iar tacerea

curgea peste lume si peste semnele

             de exclamare, rasunând sfâsietor

precum sentinta vocalei judecatoare.

un tipat – un trup abstract

Din turn iar cade o secunda...

Rasuna clopotul solemn!

Tacerea tace – vrea sa-ascunda

taina pastrata de un semn...

Din turn tâsneste o sageata

un tipat alb, un trup abstract...

Nordul câstiga, înca o data –

ceasul cel verde foarte exact!

În turn, o taina spiralata

arde ecoul care a tradat!

zbor în vazduhul unui gând

Zborul nostru, peste hotarele

continentelor de sunete, s-a întâmplat

î n  s e c u n d a  v i i t o a r e.

Gravam, cu razele de stele, înlautrul

sferelor întunecate, ale ecourilor

si deprindeam, neputinciosi, pâlpâirile

transparente, de libelula – ale gândului

                          î n a r i p a t.

Astfel, ne-am apropiat de tarmul abstract

cu lumina, sângerând verde, printre

ramurile salciilor noastre p l â n g a t o a r e ...

Orgile de lumini îsi incendiau tuburile sonore,

rastignind, multicolor, sufletul lucrurilor lumii –

                                     î n l a c r i m a t e!

O planeta gândea noaptea

                            Si nu raspundea la întrebari.

Iar, în lumina fosila, de la marginea

universului – veneau, cazute pe gânduri –

         picaturile de roua e m o t i o n a n t e...

trecem din tacere spre cuvânt

Trecem din tacere, spre cuvânt

Prin lumina alba si s o n o r a

printre semnele  cosmice de miraje

                 cu nume pierdute în uitare.

Sub geana întristata – de o seara,

cu fard ocult în tonuri diafane,

înca asteptam sa îi vedem

tacerea s u n e t u l u i amiezii

îndreptându-se catre un ceas

care bate ora timpului ramas

                            î n  s t a r e  p u r a !

Lumini încremenite în oglinzi!

În aceasta desavârsita ordine

s t e l a r a –

sunt supuse legilor dureroasei

sângerari universale – umilindu-se

multicolor, sunetele stelelor, ritmurile

foarte singurului punct plutitor

si prelungirea cu o era a unei clipe.

Vom trece din tacere spre c u v â n t

spre mirajul luminilor

                                   î n  o g l i n z i !

cioburile unui cosmos închipuit

Deslusim conturul visului biruitor!

Sferele – trupuri desavârsite ale

vazduhului cu cioburi de ochi în ele,

vegheaza aripa topita a ultimelor cuvinte

rostite vertical de sufletului catedralelor

în lumina rece, a unui cosmos închipuit.

Fiecare ajungem la mijlocul

                                 drumului rotund,

împodobim cu globuri de stele

                       pomul serbarilor funebre,

înnoptând în miracolul sângeriu –

              din lava lichida a sentimentelor

si asteptam dimineata,

pe locul din care, abia am plecat...

Doar întâmplarea, stiuta pe de rost

          cade, peste continentele înghetate,

la nordul conturului deslusit –

                 în gerul visului biruitor!

departe – în expansiune sublima

Se lasa cotropit, înlauntrul secret,

al solemnului punct sacru,

de umbrele cosmice ale tuturor

verbelor neinventate.

Alunecam printre rugurile albe,

ale zapezilor fierbinti si, înca o data,

ne lasam cotropiti de semintiile

închipuite, – devenite fluturi negri cu aripi

ori, amagiti de mirajul focurilor bengale,

rememoram, cu gingasie

            s e n t i m e n t e le  v i i t o a r e…

Se îndeparta întâmplarea

de propria absenta, dar noi nu mai

desluseam

faradelegea fundamentala

a furtunilor ecuatoriale

si nici litera, si nici spiritul universului

                       în expansiunea lui sublima!

ma uimesc pasarile

Pasarile cerului au încremenit în zbor,

Se întâmpla ceva tainic – în secunda

vesnica din tabloul cu sunetul amiezii

                                   vazut în tacerea lui.

Numai fantoma sentimentului

                  asteapta ziua enigmelor –

în sfâsietoarea aroma a unui crin!

Duhul serii – orbit de uimire – a trecut,

               în legenda, încoronat, de chiar –

înaltul suflet al iluminarilor sublime.

Întâmplarea atipita într-un fulg

                de zapada este o miniatura

a Stelei Polare – desavârsind

                   o r d i n e a  c e r e a s c a !

Pasarile au ramas sculptate pe cer!

Si nu se mai vine

                        si nu se mai trece!

oglinzile ne cunosc pe de rost

Oglinzile ne deseneaza vazduhul,

Ele incendiaza sufletul de aer

al culorilor aureolate maret cu tacerea

         a d u n a t a  d i n t r-u n  e c o u…

Îsi dezleaga misterul, în rugul emotiei

noastre – si renasc întâmplarea tacerilor

s o n o r e  din care am fost izgoniti!

Culori boreale, culori eretice, culori

din greseala, culori dintr-o floare

si din sunetele unduitoare

                scurse de pe stelele noptii…

Formele ratacesc printre lucruri,

biciuindu-ne cu jerbe de raze solemne

ca viscolele stavezii ale zapezilor

                               î n c h i p u i t e…

Departe, pierdute din vedere,

ne-au ramas contururile gânditoare!

Suntem un semn de întrebare

             vazut, într-un ochi – descompus!

Ne cunosc olginzile pe de rost dureroasa

iluminare de a fi – înlauntrul cuvântului!

voi însera în aroma unui crin

Astazi aleile pasilor fara sot

îsi vad trupurile decorate festiv –

si curg dincolo de hotarâorii

                           p e n i t e n t e l o r !

Vine la locul executiei –

cu sufletul, fluturând alb

si ceata care ordona savârsirea

                           c a n o n u l u i !

În aroma unui crin – voi însera,

lasându-ma – blând cotropit!

Cerneala noptii va picura –

peste seninul viselor cu îngeri

si nu voi mai rasuna argintiu.

Secunda eterna înalta o piramida –

din cuvintele calcinate –

De rugurile silabelor dar, înca nu am

aflat, peste care vale vesnica –

vor bântui fantomele stravezii

             ale acestui albastru de ecouri!
îngândurata – sub clar de roua

Umbrele au ramas înmarmurite

sub clar de luna.

Îsi picura peste lume – stropi

fantoma secundei gata sa nasca

e r a dureroasei dimineti …

În peisajul cu arbori

luminile au cazut pe gânduri.

Adierea spiralei luminoase

a înseninat încoronarea amiezii

si bataile inimii îi repeta ritmul

Nunta de aur a zorilor a cuprins

si înscaunarea verticalelor în emotia

de taina ale unui vers.

P e n t r u  c a…

(…sub roua continentele

mai ard din când în când,

dar sunt salvate de o rima

               r â n d  p e   r â n d…)

rugurile ardeau noaptea

Cristalele mugurilor cadeau verde

                         în frunzele deprimate!

Zbura, în stoluri, vara, peste lume…

Siruri de hieroglife sacre se întristau,

cântând – adunau si scadeau stelele

noptii, rasplatite de clarul oglinzii –

                        c a r e  s t a  d e  p a z a !

În tipatul strident ma uita o secunda!

Visam peisajul cu idol în templu.

Si ma închinam voua, cugete judecatoare

si va imploram sa îmi fiti miresme

ale versurilor, când, în geruri boreale –

r u g u r i l e  a r d e a u  n o a p t e a…

solemnitatea silabei în flacari

Ma arde ca pe o greseala originara

v a z d u h u l de stele si de gând

al contururilor de la poalele verticalei.

Ma arde fosnetul verde al copacului

cu cele doua suflete ale sale – din aer

si de sub pamânt…

M a  a r d e

si încendiata ninsoare cu alba ei mirare

care îsi duce viata, înseninând

sfârsitul ultimului fulg

de zapada fierbinte –

pâna dincolo de cercul polar

                            al silabei în flacari…

Si ard odata cu acest decor solemn –

printre statuile de aer care nu se vad –

pentru ca – eu

am plecat din trupurile lor

              s c u l p t a t e  î n  t a c e r e !

M a  a r d e

maretia mausoleului sublimului cuvânt –

înaltat în slava domniei sale –

             la timpului viitor

si în prezentul îmbalsamat

cu o picatura de roua,

de marele ochi al secundei,

la descoperirea continentelor –

                   într-o înserare cardinala…

(…Sa rasun, apoi sa ard

            se întâmpla sa se întâmple,

când te-adun ca sa te – împart

           zaruri se lovesc de tâmple…)

si ne aminteau si ne uitau

Pe cerul marin al cuvântului

rasareau sunând multicolor

ochii nedumeriti al stelelor.

Lacrimau cristalin – razele

cuprinse de emotia tainica

a c o s m o s u l u i –

devenita, ca si alta data,

cel mai senin peisaj

         cu vazduh îndurerat.

La un mileniu – o  d a t a –

muntii îngândurati ne atingeau

t â m p l a

si noi nu mai aveam timp

sa ne cioplim gândurile

în sufletele piscurilor –

d e  s t â n c a  r e c e –

ori sa ne lasam contemplati

de everesturile emotiei lor

       a t o a t e î n v i n g a t o a r e…

O m a g i a m necuprinsul

continentului de ger absolut

dinspre polul semnului de mirare

si rasunam albastru

în uimirea spiralata

a tipetelor sfâsietoare

întoarse vesniciei de prisma subtila

a ecourilor miscatoare…

(Si ne aminteau

               si ne uitau…!)

privire în ecou

Suntem privirea dintr-un ecou alb.

Ne cotropeste verdele înstelat

cu o trista ninsoare

de legenda sentimentala!

Singura iesire –

cea cu vederea înspre mare –

este pazita de stafia secundei,

albastru jertfita, de o nebuloasa

si e nestiuta – b a n u i t a,

fiind – numai, t a i n i c a

si n e m a i d e s c h i s a…

Intrarea si iesirea dinspre frunze

s i  a e r,

adica dupa-amiaza unui sunet –

cazut pe gânduri,

cu trup si înlauntru de statuie –

mai este!

Suna uimirea, arde tacerea!

Mai suntem un mileniu, un secol,

un rastimp.

Mai suntem umbre ale acestui timp.

Iata-ne strigati, pe nume, de raze,

rastigniti sub privirea din cuart

a  e c o u l u i,

blestemati de perfectiunea

sferelor cardinale,

ferecati de înlauntrul e r o r i i

si judecati pentru defaimarea

nebuloaselor…

Nu a mai ramas nimic de facut,

nu a mai ramas nimic de tacut…

Desavârsirea cercului

          t r a i e s t e  v e s n i c i a !

vedeam limpede un vis

Vedeam atât de clar printr-un vis

încât ne strapungea irisul,

peste care, pleoapele lacrimau

limpezimea contururilor gravate

la tarmul anotimpurilor în deriva.

Vedeam limpede – o verticala –

sau – poate doar – un ecou

al tipatului ei ramas din greseala

ca o spirala cu o picatura de roua

pe cerul ei cu bolta îngândurata –

… vedeam cum ni se arata

t a i n e l e –

din cea de pe urma înserare velina,

în peisajul cu regi înmiresmati

de vesnicia înlauntrul mileniilor –

si sufletele îngerilor, acoperind alb,

cerul sferic judecator –

oceanul si furtunile

din sângele lui – albastru sfâsietor –

si stelele noptii veghindu-si

                      p u s t i e t a t e a !

Vedeam, însângerata cu vid cosmic

o sfera si un tipat de raza stelara

frânt…

Vedeam, limpede, cum o r b e a m!

îmi privesc trecerea

Aripa unui gând se apropia –

prin aerul toamnei,

           de o ploaie nelinistita…

Priveam, cu uimire, navalnica

desfrunzire a lumii – ca sa ne lasam

purtati – de mâna a b s t r a c t a

a numerelor – printre enigme…

Fraternizarea noastra cu emotia

î n t o m n a r i i

era semnul tainei ramase pentru cina

viitoarelor contururi ale copacilor

d e  c h i c i u r a –

inelul de logodna al gerului

cu nostalgia în care ne privim

        d e v o r a t o a r e a  t r e c e r e…

Se apropia necunoscuta transparenta,

ne umilea cu mirajul ei –

dar noi ramâneam în desenul

cu pacatul originar al sfârsitului

d e  a n o t i m p –

sub cercurile stapâne ale cerului

               c u  s c â n t e i  i m o b i l e…

era glorioasa a înserarii

Auzeam culorile, sunând portocaliu

decaderea amurgului – înspre

                     era glorioasa a înserarii.

Pândea tainele diafane ale amurgului,

printre fosnetele alcatuirilor sale

din piatra si îmbatrâneam

           cu înca un secol, în fiecare clipa…

Sunetele plângeau seara…

Degetele urmau conturul ecoului

si gerul albstru incendia greseala –

                                   dintr-o întâmplare.

Priveam nedumerit înlauntrul meu

iar amintirile pluteau înconjurate

                             de propriu lor blestem.

Bezna stravezie, a unui semn, stralumina,

într-o stea – verticala ondulata, devenita

punct cardinal pe cercul nostru diurn

î n c h i p u i t…

Se arata, la nord, o bolta nestiuta

si nevazuta – bântuita de sentimente

                              s i  î n c h i p u i r i.

Auzeam culorile, batând portocaliu –

si vedeam sunetul sferic al spatiului

     î n  e x p a n s i u n e  s u b l i m a !

dupa moartea violeta a soarelui

Treceam din greseala, într-un gând,

dincolo de privelistea ceasului exact,

ca niciodata si ne amagim –

înspaimântati de a fi acelasi mereu!

Sub pleoapele, cu lacrimi de meteoriti –

ranite în piscul noptii – nadajduim,

sa gasim formele împacarii, pierdute

printre sentimentele îndoliate alb…

S e m n e  s t e r s e !

În acest vazduh sunt amestecate –

la întâmplare, învalmasindu-se,

dupa legea lor secreta – ecouri de vata,

c i f r a t e multicolor si codrii uimiti

           în stalagmite si tristetea milenara,

a unei secunde cazute din turnul

                catedralei de calcar si de timp

în vidul glorios al criptei…

Si abia – dupa moartea violeta a soarelui –

alunecam, din eroare, printre idolii stravezii,

       cu suflete de îngeri – înseninându-ne…

o sageata cu suflet de libelula

La început a fost durerea de a fi –

adica sângele jefuit de primul ecou…

Si asemanarea dintre înlauntrul

luminii, în care locuiesc sunetele,

si nasterea jerbelor de spirale

din întâmplarea sentimentala

                          a tipatului albastru.

A p o i,

adâncul, strabatut oblic de sageata

trista a pasarii g â n d i t o a r e,

fluturând eroarea catararii noastre

pe umerii zorilor…

U r m a –

înzapezirea printre nametii

de cuvinte diafane

si respirarea stralucirii de o clipa

a fulgerului întelept.

si înalbirea cu ger straveziu de orga

a stolurilor de silabe fara glas

si trairea celei mai triste dintre iubiri

si îmbolnavirea de semnul mirarii,

si de greseala perfecta

a perlelor de roua

ori de vesnicie.

Iar, la echinoctiul de taina al erei eterne,

toate semintiile lumii

înveseleau – cu tristete – o cina generala,

si urma întemnitarea –

în turnul de aer

al cuvintelor sentimentale –

adica, desavârsirea miracolului

                              sfânt al tradarii…

(Eram, din întâmplare, sageata

              unei navete spatiale

                        cu suflet de libelula!)

pustiul acestui vers imperial

Nu puteam sa mai râdem solemn,

                nu puteam sa ne vedem sufletele –

ajungeam prea devreme la poalele spiralei –

                si e pustiu în vazduhul acestui

vers imperial si ploua viscolit –

                peste conturul sentimentului solidar

cu sublimul silabei absurde…

Purtam, în fiecare zi acelasi nume,

                si nu ne recunoastem!

Nu vom putea

sa cuprindem – în secolul desavârsit

al inelelor sale de logodna,

              toate cele patru zari ale înaltei mari…

Si, nici sa ne cunoastem, pe de rost

                într-o singura zi – nu vom fi în stare!

Nu putem sa ne mai adunam, din memorie…

Nu putem sa nu mai fim, ne regasim

în fiecare greseala, printre templele

                cu idoli, ale fostelor amurguri!

Si ploua, acelasi, curcubeu, cu picaturi veline,

si palmele, de aer, ale vântului, aplauda

               înserarea absoluta care vine…

ziduri din caramizi de cuvinte arse

Sufletele zidite, din caramizi de cuvinte arse,

în cuptoarele de ger, ale nordului incandescent –

ascund, sub conturul fantomei în flacari

a sentimentelor – o absenta însângerata

de lancile închipuite, în zborul pasarilor

pradatoare ale înserarii cardinale.

Nu le raspundem constructorilor de mistere,

daca valurile viselor ne vor purta

în gondole venetiene, ori daca stelele

vor mai lacrima lumina –

secunde arzatoare, plânse cu ochiul lor cosmic,

peste sufletele tainice ale catedralelor gotice!

Si, de fiecare data, când ne opream,

ca sa le numaram culorilor – ecourile

rasunatoare, desluseam contururile

incolore ale crivatului din gând!

Trupul clarvazator al ochilor se vedea

în oglinda lucrurilor, fara suflet, în durere!

Numai sunetele zodiacale ne atingeau –

tandru – fruntile cugetatoare…

Si, toamna urca, pe scara de matase,

                                             a singuratatii!
diamantele de pe pleoapele stelelor

Un vazduh, cu iris de plumb, ascunde taina

curbata de caderea încremenita, a unui

obelisc din marmora, visat frumos.

Diamantele de roua – de pe genele stelelor

se vor sterge – luminos, în ritmul muzicilor

sferoidale si ne vor blestema îndoielile

migratoare…

Nu avem suflet, cardinal, binemirositor,

ca sa rasunam, în cuvinte, sub arcul

din straveziul curcubeului austral

si nu ne vom scurge – seve arzatoare –

ori lacrimi ale unui trup de zapada

                 calcinat în arsita sentimentului.

Peste frunza velina, de pe întinderea regeasca,

a vaii egiptene – suntem piramide

si pietre tombate, sau flori de nufar

sub pleoapele de piatra ale mileniilor…

Rataciti, în vazduhul cu iris de plumb, al timpului

pe drumul caravanelor, care silabiseau întinderile –

ne lasam purtati – din greseala – si privim cum,

îmblânzind sufletul nisipurilor, se contureaza

tot mai aproape, alte si tot mai multe

                                                 corpuri de fete…

Rataceam, în acest vazduh, visând frumos!

lava fierbinte a sentimentelor

Sentimentele incendiare ne-au îmbolnavit

de raul spiralelor si de patima perfectiunii

sferei, de uitare si de sete abstracta,

de insomnie în balans si de febra stelara…

Ne-am înseninat, fosnind purpuriu –

în maduva substantivelor binecuvântate

de zei, pentru a salva Capitoliul

                        zidit din trupuri de cuvinte !

Acum, de sfânta sarbatoare, a înaltarii

la cerul boreal, vom simti atractia

înlauntrului solemn si vom muri,

cât mai putin cu putinta, pâna când –

arcul sau ireal va curge limpede,

pe sub tâmpla judecatoare a pamântului.

Se vor furisa vazduhurile asurzitoare,

adulmecând verdele obosit de fostele

ceasuri exacte si ne vom lasa amagiti –

ca de fiecare data, pentru ca, din eroare,

am fost doar umbrele, fara trupuri,

              închipuite într-o lava fierbinte –

                         de sentimentele fatarnice…

gratia originara a semnelor

Peste întinderea – verde, z a v o r â t a

între fosnetele judecatoare ale frunzelor

suverane – strazile, cu ochii deschisi –

la fiecare rascruce si-au gândit nasterea

singulara, dinspre alunecarile de faima

                                             v i i t o a r e.

Nu stim sa zburam, cu aripi stavezii

de libelula fluorescenta si nici

sa ne pierdem înfatisarea printre

hieroglifele

sacre, de câte ori stam cu fruntea lipita

de promoroaca înstelata a cuvântului

                             b o l n a v  d e  v i s e !

Ne îndepartam, cu fiecare greseala, de litera

sculptata, în sunetul prelung al stelei albastre,

si ajugem sfârsiti în propriile absente…

Miracolul curcubeuluispiraleaza, multicolor,

                             gratia originara a semnelor.

Ochii izvoarelor numara cristalele de roua,

viscolite, peste sufletul cuvântului cazut

pe gânduri, iar moartea alba a iernii

imperiale – urca pe tronul din marea sala

împodobita cu gloria stelei fulgului de zapada.

(Poate e greseala moartea ei regala

                  si din întâmplare vara va sosi!)

umbre gânditoare

Ciopliti în culori, cu nume de idol –

jumatate cuvânt – jumatate durere –

ne-am lasat biciuti de crivatul întelept

al zapezilor fierbinti, din vazduhul

acestui cuvânt – osândit la viata vesnica…

Ecourile respirau curcubee sonore.

Umbrele tacerilor rotunde, ferecate –

sub tâmpla verde a câmpului, silabiseau

mersul inimii, adunând si scazând semetia

                   s e m n u l u i  d e  m i r a r e…

Plângeam cu lacrimi, ori stele si ne înseninam!

Din întâmplare, descifram enigma repetata

a sferei, dupa legea, fara pereche

                              a semnelor cuneiforme…

(Eram apa grea din miezul unui foc,

un înlauntru de tristete cosmica

în expansiune felina, cautând fantomaî

îmbalsamata a mileniului nostru gânditor…)

Simteam apasarea, în taina a pietrei tombale.

Era ca o întindere de zapada sub un fâlfâit

de sunete stravezii, cazute peste sufletul

                             de matase al culorilor.

Plângeam cu lacrimi si stele si ne prabuseam

                      în durerea strabuna a l u m i i !

secundele cad fara sa le vedem

Ma strabate lumina adevarului maret –

adâncimea vazduhului sau – înalt

cât un suflet – însetat si de ger,

cu mâini foarte î n t e l e p t e

            care ma cunosc pe de rost!

Ma strabate, acum, umbra pasarii –

cu aripi de nor – si sarbatoarea

fulgerului si a ploilor si picaturilor de cer –

lacrimate, peste frunzele copacilor,

           din lumina verde a s u r z i t o a r e…

Ma umileste aceasta ordine cosmica –

a fluturilor încremeniti în zbor

si ma doare greseala originara

a sunetului, multicolor conturat

peste perfectiunea de cerc a ecuatorului –

nimbul globului nostru pamântesc,

închipuit pentru o secunda eterna!

Ma strabate diafana multime, a umbrelor

lucrurilor lumii si limpezimea perfecta –

a boltei, cu sfere si versul r i t m a t,

în care toate ne regasesc –

si gerul dintr-un gând

si fâlfâitul solemn al aripilor sale

                                  j u d e c a t o a r e!

singura noastra greseala

Crivatul, din stelele de cuvinte, ne biciuia

scânteietor, dinspre nordul greselilor

noastre g â n d i t o a r e !

Auzeam tacerea, palind – murind

si înviind în alba asteptare de dincolo

de rugurile înfiorate ale iernii

si îngenunchiam si lacrimam…

Mai sus de tipatul întunecat al noptii –

norii sculpati îsi asteptau rândul…

Strabateam nesfârsitele zapezi

biciuite scânteietor, de vazduhul

din vocale si nu le mai auzeam

decât respiratia – statuilor de ger –

                             î n s u f l e t i t e;

chipuri, senin oglindite – în privirea

           mirata a  s t e l e l o r  n o p t i i  !

În timp ce –

(… Luminile curg prin cuvânt

            spre dincolo de unde sunt.

La umbra lor se strâng taceri…

               Secunda aceasta am fost ieri…)

marele ochi al diminetii

Ne stinge cumpana cu degetele noptii

si rasunam în pasari cu zbor pâlpâit.

Patru anotimpuri la un loc

îsi învesmânteaza trupul, cu destinul

marelui ochi al diminetii

                 în care ne-au gasit c i o p l i t i.

Sfera fara degete îsi striga seninul

                 de sticla dinspre greseala!

Peste monezile verzi ale copacilor,

pleoapa fardata cu înserare limpede

clipeste albastru si aduna contururile

scrise frumos – în irisul s p a t i u l u i.

Tabloul cu stramosul ninsorilor închide –

în sine – rugurile verii în care am înfrunzit.

Vom fi miraje ale timpului – gladiatori

cu sufletul nepus în trup si vom sculpta

izvoare c u  a r i p i  d e  î n g e r,

pastrând mireasma culorilor de taina,

cu fruntea îngândurata, în uimirea

                  trufasa a unei frunze de plop!

îngerul de pe înaltul tronului sau

Curgem cu saniile noastre trase

de renii sculptati, printe fulgii

înseninati d e  z a p a d a,

înspre cercul polar – e c o u r i

stravezii ale beznelor din cuvinte…

Alunecam – sunete cu vazduh

î n c h i p u i t de fâlfâitul înaripat

al pasarilor înserarii b o r e a l e.

Ardeti silabe pâna la descalecare!

Elegia albastra este sfâsietorul

              i m p e r iu – care va va slavi –

cu întomnarea ei m a r i n a !

Caderea stelelor nu este o eroare!

Îsi închide ochiul, cerul

              s i  l a c r i m e a z a  c u  e l e !

Iar – în inima acestui cuvânt, la cina

de taina, îngerul de gheata –

de pe î n a l t u l  t r o n u l u i  s a u –

rescrie g r e s e a l a  o r i g i n a r a !

               S i  n e  î n s e n i n e a z a !

eram ciopliti în gerul suveran

Ea începea din toate cele patru zari

deodata – dinspre o secunda, înspre

un alt mediu – sunând intrarea în era

cea repede, ca sa îi tainuiasca

desavârsirea cercului, în pacatul idolului

                        c i o p l i t  d e  s i l a b e .

Nimbul ei arde straveziu, ca un ecou –

adus de fregatele abstracte, abia sosite

din porturile luminate, pentru slava ei…

Era suava si ieri si astazi si mâine,

de la o secunda – înspre alta –

schimbata în culori cu sunete stravezii,

în forma de forme c u r g a t o a r e…

Iar noi nu mai plângeam!

                         Si nu ne mai uitam!

Ne incendiau rugurile de geruri

si rasunau rotund, boltile nimbului boreal

din arcul încordat al cercului înghetat!

Eram la nordul – nordului

                      ciopliti în gerul suveran…

Si, parca – tot globul pamântesc –

asa cum este, de la începutul secundei

vesnice, ar fi fost închis într-o carte

                                         de rugaciuni!

mai albastru ca oricând

Trece vara, vine toamna

ard culorile din gând…

Trece toamna, trece toamna;

va fi iarna în curând…

Si-o sa viscoleasca-n lume

dinspre poluri – crivat blând

si-o sa ardem, o sa ardem

mai albastru ca oricând…

Eu – în gerul din cuvinte,

tu-n vazduhul lor plapând!

degetele urmau conturul ecoului

Auzeam culorile, sunând portocaliu –

decaderea amurgului, înspre e r a

          g l o r i o a s a  a  î n s e r a r i i .

Pândeam tainele diafane ale amurgului,

printre fosnetele alcatuirilor sale

d i n  p i a t r a si îmbatrâneam,

cu înca un secol, în fiecare clipa…

degetele urmau conturul ecoului

si gerul albastru incendia greseala

                d i n t r – o  î n t â m p l a r e .

Priveam, nedumerit, înlauntrul meu

iar amintirile pluteau înconjurate

                      de propriul lor blestem.

Bezna stravezie a unui semn

stralumina, într-o stea, columna

inelata, devenita punct cardinal –

pe cercul nostru diurn – închipuit…

Se arata, la nord, o bolta

n e s t i u t a  s i  n e v a z u t a  –

bântuita de sentimente si închipuiri.

Auzeam culorile, batând portocaliu –

si vedeam sunetul sferic al spatiului

       î n  e x p a n s i u n e  s u b l i m a !

legenda vocalei diafane

Sunetele s-au pierdut printre lucruri.

Ele pasesc prin cenusa alba

a ecourilor, dincolo de nimbul

s t r a v e z i u  al culorilor obosite

de asteptare – în secunda  e t e r n a –

               a t o t c u p r i n z a t o a r e …

Îsi suna prezentul, strabat viitorul

si se aud – lumina în ecou –

rastalmacind, în argintul oglinzilor,

mireazma lor decazuta, din drepturile

r u g u r i l o r  p r i m a v e r i i !

Legenda florilor, legenda unor aripi,

legenda ninsorilor, legenda cu undele

marii – într-un peisaj cu vocala delicata.

Clopotele îsi pierd, în lume – lacrimile

pentru plâns si curg, peste lucruri –

în valuri legendar  î n d o l i a t e …

Dincolo, la înaltimea sufletului

li s-au pastrat contururile multicolor

g r a v a t e…

Legenda spune ca – vocalele diafane

sunt lumina vazuta în ecou –

               adica în desavârsirea sferei!

templul cerului

Sub petala zorilor ne vom pierde

cristalini – mugurii cei cu miez alb –

si nu vom mai sti daca suntem

greseli ale cerului sau, chiar patimile

frunzelor – dinaintea clipei luminate

           a  v e n i r i i  p r i m a v e r i i.

Vom aduna, de sub continentele

d e  n o r i, durerea sfâsietoare –

a silabei în oglinda – din marea îndoiala

si îi vom contempla – î n l a u n t r u l

                           d i n  a f a r a  l u i …

L a  u r m a –

când zapezile închipuite – viscolind

reveria, ne vor stralumina – vom întâlni,

dincolo de tarmul înserarii polare –

               duhurile triste ale lumânarilor!

               Si – peste toate – în lumina fosila,

de la capatul erei – steaua stelelor

ne va gasi fara umeri, fara alge,

               fara început…

… o  s t e l a  cu suflet de piatra – gri

si cu trupul cioplit zvelt –

c o n t u r a t a  a s t f e l,

                            p e s t e  l u m e…

o noapte fara stele

La amurgul clipei care a început,

c e v a   t a i n i c  se va adeveri – luminos,

ca un ultim semn de  u i m i r e

a sunetului adormit într-un ecou

                     d e  c u r c u b e u…

Apoi, statuile de aer ale cuvintelor –

în eroarea lor de oglindire a mirajului,

îsi vor încununa, cu  f l o r i  s u a v e,

             de zapada si cu sunete albastre –

înlauntrul de taine si ne vor stralumina!

Iar, în foarte singura, l u n g a

si sfâsietoarea noapte – care va începe –

ne vom face, din auz – o clarvazatoare

privire, pentru dezlegarea miracolului

adormirii cuvântului si incendierea

tarâmurilor imaginare, ale peisajului

              cu o noapte fara stele

si, cu ruguri cardinale – de sentimente…

                  S i  v o r  f i  s i  n u  v o m  f i i !

(… Astfel vom scapa de frica

                 (vezi, secundele se duc)

tu, arzând, în clipa mica,

                 eu – cugâtul pe butuc…)

lacrimile cele sfinte al soarelui

Auzul vailor numara pasii vântului

si îi împarte, pe din doua, cu departarile;

un an lumina pentru fiecare mirare

si, o clipa eterna pentru destinul

                               s u f l e t u l u i  t a u.

Auzul cosmic ne vede uimirea

si ne întreaba daca stim, ca pe umerii

v i s u l u i  – ne vom lasa purtati

cu flori de gheata – în fregatele nordului

incendiate – albastru  s f â s i e t o r

si ca arborii vor lacrima verde printre

bataile cardinale ale clopotelor

                  din sageata dreptei verticale!

Si – în aceasta imperiala înserare martira

mugurii cristalini ne atingeau

t â m p l e l e  î m p a c a t e…

Urmele ecourilor ne adunau pasii rataciti

în pulberea selenara, iar picaturile de roua

scânteiau  argintiu – caderea cerului.

Urca – odata cu noi – linistea, în liniste

si, ni se arata în alfabetul înlauntrului ei –

                                    n e s c r i s  î n c a !

(… În adâncul lui – e a d â n c)

                 Si se întâmpla si se moare…)

cartile mele de gânduri

Numai în cartile mele de gânduri,

ma rasfoiesc sentimentele tale

si îmi repeta prezentul si trecutul –

la timpul viitor – în emotia brazilor,

cu respiratia taiata –

               d e  a l b u l  z a p e z i l o r …

Numai în cartile mele de gânduri,

candelele noptii îsi aprind flacarile

de argint, sfâsiindu-i umbra fluturelui,

care îsi priveste trecerea – î n s p r e

             taina necunoscutelor violete…

Gladiolele, din memorie, îmi seduc

u i m i r e a – cu mirajul sublimei

rânduiri cosmice – tulburându-mi

înserarea imperiala, cenusa cea alba

a visului meu, cu înger – rasfoindu-mi

                 c a r t e a  d e  g â n d u r i .

Înca nu stiu, când îmi vor afla numele

si nici daca sunetele îmi plâng

                                 n o a p t e a…

(Am o singura harta boreala –

             în care as putea sa ma pierd…)

maretie australa

În viscolul austral îngenunchiam,

la poalele catedralelor albe

si ne rugam sa îi înalte fiecarui

s e m n   j u d e c a t o r

câte o piramida cu suflet aureolat –

l a s a t a în stapânirea fantasmelor

                      s t r a l u m i n a r i i…

Le conturam, secundelor – vazduhul,

cu înca o întâmplare

si îsi aprindeau rugurile

de ger fierbinte, zapezile – gândindu-si

maretia australa, pentru aflarea

               m i s t e r u l u i  s t e l e l o r !

La nordul – nordului, t r e m u r a –

ca pe o alta planeta – alba,

C a n d e l a  C e r u l u i – de sub

icoana fermecata, iar tacerea, tacea –

în tacere si se rasfrângea – spirala

                a  u n u i  e c o u nemaiauzit…

Era canonul sfâsietor al polului

                          s a u  p e n i t e n t !

(… Ningea iarna, cadea cerul,

                trecea, surd, prin vorbe, gerul…)

prima definitie a semnului

Incendiile memoriei verzi ale copacilor

ne adunau, îmbolnaviti d e  m i r a r e –

în adevaratele lor ceasuri foarte exacte,

clipele de trista p a r e r e  d e  r a u –

pentru sfârsitul solstitiului din cuvinte…

… iar stelele de bruma cadeau, pe sub

pleoapa lunecata, peste sufletul amiezii,

                     s u n â n d  m u l t i c o l o r…

Cobora, peste lumea adunata într-un

singur  p u n c t, linistea din batrânele

corpuri de stele – rescriind peisajul

c u  n e c u n o s c u t a

                       g r e s e a l a  v i o l e t a!

Prima definitie a semnului de mirare

avea – în locul vazduhului din cuvinte –

u n  o r a c o l  a t o a t e s t i u t o r,

ca orice speranta, în care ne regaseam

trecerea îngândurata – catre a l b a

                 u i m i r e  s e d u c a t o a r e…

Flacarile copacilor cumpaneau îndoielile

din solstitiul vocalelor si începeau, întristate

de mister, zilele mereu mai scurte

si mai sfâsietoare ale emotiei din

                   întelepciunea c u v i n t e l o r !

eu aflasem ca eram

Era atât de usoara pasarea, zburând

încât ma temeam sa nu se prefaca în aer –

ori, într-un nor sculptat, din întâmplare,

pe un cer de sublima ordine cosmica –

                 urmând cursul anotimpurilor!

Era – ca într-un desen, c u  p â l p â i r i

de aripi diafane si se parea ca – dintr-o

eroare, ramasese doar un ecou

de lumina, rasfrânt – un ciob de stea,

lacrimând – o foarte trista perla de roua…

Si, parca, dinspre visul colorat,

din tabloul gravat, în cel mai tainic vazduh

al meu, ma ademenea, ca sa ma deprinda,

c u  s e c r e t a  e i  u i m i r e,

nebulosa albastra din

                             valea umbrelor de aur…

Si – înca nu se terminase peisajul – cu mine,

când – la capatul secundei etern înmarmurita –

               (…Eu aflasem ca eram

nenascut în ziua saptea

              si muream, muream, muream…)

tema pentru o mirare

Lasa-ma în ecou la tine

sa rasun ca la început

si sa aud zarul când vine

dinspre – albastru absolut!

Lasa-ma într-o mirare

sa-ti masor gândul din gând,

sa te iau din întâmplare,

sa te duc pâna-n cuvânt…

Lasa-te ca mai-nainte;

fosnet – alb în ger fierbinte.

si am gravat un vazduh

Din când în când, mai s c u l p t a m

câte un sunet si îi împodobeam – ecoul

cu înca o spirala si îl însufleteam…

Ne prefaceam, ca nu ne vom lasa

straluminati – de originea lor divina

si le mai gravam, câte un vazduh –

fluturilor – pentru zborul colorat

            î n l a c r i m a t  d e  r o u a .

Era o greseala, întâmplarea oculta,

a caderii noastre, din tipatul coloanei

cataratoare – peste mirarea diminetii!

Clipa sfâsiata de uitare

            ne-a înfasurat într-o  e m o t i e !

Sunetele cazute, printre lucrurile lumii,

au celebrat perfectiunea cercului,

respirând culorile si duhul acestei

         i s p i t i t o a r e  p r i m a v e r i.

S c u l p t a t e, asa cum suntem –

si împodobite cu celelalte ecouri

ne vom  l a s a  u i m i t e  s f e r i c

spuneau necunoscutele cardinale…

ecoul acestor zapezi

Închipuiti de culori am rugat sunetul

sa ne lumineze trecerea –

dincolo de ecoul acestor zapezi –

înspre judecata de apoi – a nordului.

Am ajuns, în ziua luminii – p i e t r e

o b o s i t e  d e  u i t a r e…

Nu mai aveam sufletul înalt

c â t  u i m i r e a

                     c a t e d r a l e l o r

si nu ne mai lasam sedusi

de asteptarea dureroaselor ninsori

si nici de veacul regasirii peisajelor,

cu înfatisari fara contur,

n u  m a i  v r e m  s a  s t i m…

(…Le-au parasit aducerile-aminte

l a  c a p a t u l  p u t e r i l o r…)

Înalta mare ne-a destainuit scurgerea

arcurilor înspre perfectiunea sferei

si ne-a fagaduit, pentru înca o secunda –

gloria acestor zapezi – de a auzi –

                         l  u m i n a  î n  e c o u !

violet sonor

Rugurile de fildes ale zapezilor

numarau pasii nostri uitati,

în ceasul fara ace al visului

iar cioburile cosmice – clipind

unduiau ecourile violetului sonor!

Trecea, dincolo de lume, tacerea –

printre caruntele stânci selenare,

rememorând hieroglifele sfinte

de pe fetele senine ale piramidelor

Cu fiecare cuvânt,

se începea – si de aceasta data –

prefata unui incunabul

al cartii nemaiîntâmplatei

l e v i t a t i i  –

mereu amânata – ca orice speranta

si ne revedeam sufletele în fiecare

dintre contururile gravate –

i s c u s i t  – pe aripi de libelula.

Rugurile de fildes ale zapezilor

lustruiau lumina, sunând violet

si izbucneau,  i m p e r i a l e  –

spiralele sfâsietoare ale tainelor

                      d i n  î n t r e b a r e … 

miracolul uimirii din lacrima emotiei

La amiaza mileniului c a r e  v i n e,

întâmplarea de taina ne va închipui –

               în conturul boltilor albastre ale

sunetelor – mistere multicolore –

               în foamea de a împodobi

legendele lumii cu sentimente…

Si, cu fericirea alba a unei pasari –

               zburând, peste adâncul aureolat,

cu steaua ultimului fulg de zapada

ma voi întrista si voi cadea pe gânduri.

Doar auzul, stralucind o sa te vada,

limpede, lacrimând sub pleoapa mea.

Si vei afla – de la zodia ta norocoasa,

miracolul uimirii, din semnul exclamarii…

Strânge-ma, într-un senin de vocala –

pentru ca, eu am scris aceasta spirala

si i-am caligrafiat – sunetului conturul

grandios si i-am mângâiat, cu privirea

nimbul de noapte –

      î n d o l i i n d u – l  s t r a l u c i t o r …

Oricum, la sfârsitul acestui sonet,

nu va mai fi niciunul d i n t r e

s e m n e l e  a l f a b e t u l u i

                       si am sa fiu si n-am sa fiu! 

spune-mi daca frigul stie

Spune-mi daca frigul plânge –

             d a c a  v a r a  l –a  r a n i t,

daca îti viscoleste  î n  g â n d u r i !

             Spune-mi, poate e prea târziu,

pentru ca, iata, noaptea si-a sters,

             cu o greseala – c o n t u r u l !

Si, mai spune-mi, daca în fosnete –

suntem stoluri de frunze, ori pâlpâirile

             aripilor albastre ale fluturilor!

Vom auzi, curând – sufletul de argint

al oglinzilor, pierzându-si sonor,

orizontul de dincolo de zodii – si ne vor

însenina ecourile unui miraj spiralat ocult.

Ne vom apropia, t o t  m a i  m u l t,

de piscurile coloanelor rasunatoare

si, pânzele corabiilor de cuvinte

se vor lasa unduite, prin înserarea

marina, înspre portul deschis la

              t a r m u l  e m o t i e i  v e l i n e !

Oricum, deja, brazii respira argintiu

si au vârfurile acelor ascutite luminos

si verdele turlei – ca un semn de mirare –

mai dezleaga taina, ramasa în v a z d u h !

ea poarta în loc de aura

Ea poarta, în loc de aura,

numele de aer crud al primaverii!

E s t e

cenusa fina a gloriei si decaderii

spiralelor cosmice în anotimpuri…

Si picatura cu m i r e a s m a

d e  r o u a  c a z u t a

pe gânduri.

Ea poarta în loc de nume propriul

nimb cu aroma de curcubeu.

Si lacrimeaza în fata icoanelor

s f i n t i t e  prin îndurare cereasca.

Si ne plânge si ne iarta…

Iata pentru ce va spun, acum, voua –

ca, atunci – când,

primavara îsi va recunoaste

           p r i m a v a r a  s i  n u m e l e,

în muguri, în pasari si în zile,

n o i  t o t i si albatrosii – p l u t i n d

p e s t e  î n a l t a  m a r e

ne vom întrista cu p i c a t u r i

s t r a v e z i i

pentru bataile stinse din inima lucrurilor

           s i  v o m  î n g e n u n c h i a…

Si nu vom mai afla – n i c i o d a t a,

ce a fost ochiul i z v o r u l u i

înainte de a se naste, clipind albastru

si nici ce sunt aducerile aminte!

G r e s e l i  a l e  v e r t i c a l e i

îmbalsameaza patimi semete,

d i n c o l o  d e  a r c u l  b o r e a l,

în smirna aromata,

            r a s u n â n d  s t r a v e z i u…

(Numele primaverii este pastrat –

sub paza stricta a zapezilor abstracte –

în marea sala, de ger, a tronului!)

din cartea de citire în stele

A izbucnit verticala

odata cu sageata pasarii

de argint – logodita cu vazduhul

hieratic

si l-a sfintit prin înaltarea imnului

luminilor ceresti!

Curând se va sfârsi  m i l e n i u l

vesnic din acest vers

si vom putea sa culegem

fiorul semnului de exclamare

si câte o ramura de maslin

dupa fiecare raspuns

            d i n  î n t r e b a r e …

Nu ne vom mai risipi dincolo

de arcul de triumf al curcubeului

s o n o r,

iar, dinspre împaratia secreta

a  s p i r a l e i  –

nu se vor mai rasfira ca niste tipete

auriu poleite

hieroglifele solemne.

Abia atunci, vom fi straluminatele

parfumuri alb închipuite

de sufletul gerului,

si mult mai reci decât irisul

scânteii polare…

… arzând viu –

printre semnele întelepte

din cartea de citire în stele

scrise rosu-violet, –

vom sângera

în toate cele patru dimensiuni

ale sentimentelor noastre!

durere solemna

Auzeam lumina, lacrimând r o u a

si fluturii salbaticiti maret în adjective

asemenea unor pleoape abstracte

fardate cu pudra de curcubeu

si tus din  g e a n a  îndoliata…

Iar, de dupa coltul ochiului ceresc,

adierea calda a sentimentelor

dezgheta gândurile.

Lacrimile arzatoare

ne petreceau si ne pierdeau!

Degetele învatau, pe de rost,

fosnetul vazduhului sferic al cuvântului

si întunericul alb din inima

semnului de întrebare.

La un capat al lumii – primul pustiu

la celalalt tarm – o eroare.

Se prefaceau lucrurile în alte naluci,

încercând sa dezlege secretul sferei –

devenit ecoul unui obelisc

boltit peste lume –

bezna multicolora cu voce de sânge.

Era idol, era libelula,

sau o ramura de maslin

ori zeitate cu aura judecatoare,

condamnând sunetele patate cu ger.

Eram înlauntrul meu adânc,

iar amintirile îmi aduceau

un cer boreal –

peste desertul

f u r t u n i l o r  d i n  c l e p s i d r e.

Auzeam lumina, lacrimând roua,

dincolo de greseala originara,

când – sunetele întelepte îsi lepadau,

stravezii, durerea solemna…

Si, zapezile fierbinti

                ne petreceau si ne pierdeau!

greutatea cerului

Sub privirea limpede a cerului

am fost osânditi la durere vesnica

pentru ofensa adusa

cuvântului împarat!

Era atâta liniste si atâta neclintire

în secunda  d e v e n i t a  e r a

încât ni se facea dor de propria

absenta

si ne haituiau enigmele

înspre capcanele din zborul

fluturilor cu aripi

înmiresmate cardinal.

Am curs printre lucruri si vise.

Eram într-un semn o exclamare!

Rugurile din coama galaxiilor

luminau zodiile fara numar ale

nimicurilor vizibile;

o scena, un regret, o spirala arsa…

Trupurile curgatoare ale izvoarelor

s-au revarsat peste raza în doliu

a rasaritului

si a cernit linistea din maduva muntelui.

Eram într-un semn o exclamatie

cu inelul ecoului sau de ger

în sânge!

Culorile sunau în miezul luminii

si ne ademeneau noptile – cu vise

si, în turlele verzi ale pinilor,

reveneau, îmbolnavite de zbor –

fostele erori întelepte!

În legea judecatoare a formelor dintâi,

mersul pe mare ne-a condamnat

la penitente eterne

si muzica sferelor a incendiat

oceanul planetar…

Si ne învata mâna pe de rost si ne uita…

zbor de fluture

Zborul nostru, peste memoria

continentelor de sentimente –

a avut solemnitatea geometrica

a unei ere devenita piramida…

Aripile ne-au înmugurit – din inima

cuvintelor, mai întâi ca un ecou staveziu –

urmat de conul spiralat al zborului –

care va fi si emotia preschimbarii

î n  f l u t u r e  i m p e r i a l  !

Plutind – îi fardam, cu licori de curcubeu,

pleoapa cerului si ne straduiam,

cu fiecare zbor – sa stârnim bizarul

simtamânt – de a fi fost licariri –

în gingasia culorilor sonore.

Pâlpâiti, deasupra întinderilor

cu sentimente – ne-am recunoscut,

în cercurile repetate de ecouri

si ne-am straluminat…

La urma – dintr-o picatura de roua –

cazuta pe gânduri, înfrunzea lumina,

cu aripi de fluture si cu suflet

de fildes îngeresc!

Înca o data, eram pregatiti sa zburam,

peste continentele de sentimente!  

în sublimul mugurilor

Eu am caligrafiat acest ecou

si i-am gravat nimbul stralucitor,

Eu am desenat sunetul acesta

si i-am conturat tacerea dimprejur

în vazduhul fluturilor!

Fara început e secunda în care sunt

s i  n u  a r e  s f â r s i t !

Umbrele anotimpurilor trec abatute.

E verde efigia frunzelor si mirajul –

s u b l i m u l  m u g u r i l o r !

Semintii de forme stârnesc semnele

de întrebare, imaginând…

Aduna, în jerbe de cristal, razele stelelor

din memorie, tipetele verzi ale ierbii

si ma privesc, numarându-mi pasii,

care duc spre  î n a l t a  m a r e !

În fericirea copacilor ma uita o mirare.

(… A înverzit clepsidra si nisipul ei.)

Pierde-ma, în vazduhul fluturilor

pentru ca – fara început e secunda

în care sunt – s i  n u  a r e  s f â r s i t…

ascundere în picatura

Fantoma sunetului, d e v e n i t a

ecou sfâsietor, ne-a sedus cu albastrul

imaginar al unui ocean bântuit

de furtuni sentimentale – si ne-a gândit!

Dincolo – în tabloul cu idoli gravat –

pe o picatura cosmica, ne-a întristat

misterul solemn al secundei viitoare –

în care ardea viu, un ger blând

                     s i  s t r a v e z i u…

Nu mai vedeam decât linistea, tacând

în tacerea selenara – piscurile veline

ale fosnetelor, fara contur – care vor afla,

dintr-o eroare, de ce sunetele pândesc

                                         n o a p t e a !

Î n t r e  tarmurile scrise frumos –

ale înaltei mari, noi ne vom întâmpla –

greseli absolute – sau, poate – cioburi

                    d e  e c o u r i  i m a g i n a r e…

Ferecata în gând – vom tainui emotia

necunoscutelor cardinale –

iar la tarmul austral al versului,

nu vom gasi, d e c â t   c e n u s a

cristalina a unui fulg de zapada –

în albul, rosul, verdele si albastrul

fardului închipuit de f a t a r n i c i a

                         s e n t i m e n t e l o r !

o picatura de înserare

Sunetul colorat devenit  a e r  s u a v

ne-a amagit cu tristetea nei sfere

dincolo de ecoul dinspre care, zeul cioplit

în vazduhul silabei – aprinde un rug de ger!

Tacerea nu mai rasuna – solemn, în frunze

iar, ochii stelelor si ceasurile lumii, verzi

                    erau  t o t  m a i  c o n f u z e…

Nu mai auzeam decât greseala

ecourilor verticale, culmile veline

ale silabelor fara degete, care nu vor sti

niciodata de ce fosnetele gândesc noaptea.

Printre icoanele invizibile

                    a l e  î n a l t ei  t a c e r i – 

noi vom aluneca din întâmplare –

bezne sferice, sau – poate, lacrimi

                    d e  a l g e  c o s m i c e !

Ferecate în gând, vom purta povara

necunoscutelor albastre,

iar, la tarmul nordic al versului,

nu vom mai gasi decât scrumul

curcubeului straveziu, ascuns în picatura

                   de cerneala a sentimentelor…

fosnetul catifelat al undelor

Fosnetul catifelat al undelor verzi –

din sufletul de sarbatoare al frunzelor,

la jubileul  c l i p e i  e t e r n e,

lumineaza înlauntrul tainuit al globului –

banuit de complicitate, la pradarea

                    sunetelor ninse – stinse…

Iar, misterul este tot ceea ce este…

Dincolo de îngerii întristati,

într-o acuarela cu oglinzi vorbitoare –

se vad armatele hieroglifelor sacre

si trupurile tacerilor – tacând în tacere

ori – spiralând templul înserarii veline

peste muzicile luminate multicolor

                    î n  e c o u r i !

Se aud clepsidrele cum îsi vindeca

bruma – cazuta pe gânduri!

Si cerul – cu un veac mai întelept –

incendiaza, în iluzia unui desert ecuatorial,

sentimentul tainic pastrat în versul meu

                    î n c a  n e s c r i s !

Cadenta ritmica e glorioasa miscare,

înspre înalta mare, a unei statui

de ger în flacari, trecând albastra –

         printre coloanele rugurilor de cuvinte

memorie multicolora

Voi fi adâncul tau mirat, sub înaltul

înstelat festiv – la sfârsitul secundei

                                c o s m i c e…

Vindeca-ma de raul marin

si rastigneste-mi sentimentele pe o cruce

         abstracta  s i  j e r t f e s t e – m a …

Îmi voi purta sufletul, trecând

printr-un ecou si ma vor încorona ninsorile –

în secret, cu lacrimile altora,

sub povara originara a cumplitei greseli!

Nu incendia aripile libelulelor

ca sa nu le deprind iluminarile din zbor.

S i  n u  m a  t r a d a !

Mângâie sunetul fin, cu degetele si afla

ce tainuieste ochiul în trei unghiuri

                      a l  p i r a m i d e i !

Si valea sacra a regilor si blestemele

cuneiformelor si enigma curgerii

înspre altarul cu mistere – în care faraonii

viseaza cu fantoma vesniciei

                     spirala albastra a Nilului…

Mângâie, secunda, suav – cu degetele

                                     si gaseste-ma!

puncte cardinale

La tarmul versului, în parfumul

alb de înger, sarbatoream, ca odinioara,

cu o picatura înteleapta de sentimente –

înalta liniste regala a lumii,

                                          p l â n g â n d !

Eram, dintr-o eroare, misterul ei cel mult

spirala violeta – ecoului ocult…

Adunam, prin înlocuire – cinci din cele

sapte taine cardinale si, trecând

la întâmplare, înspre rascrucea amintirilor –

catre versul zidit, din pacate marete,

                          fluturam batistele sonore…

La începutul solstitiului etern, înfasurati

în ritmuri diafane, de tainica mirare

paraseam sanctuarul cu sfinti pagâni –

din îndoielile noastre repetate,

caligrafiind – în vazduhuri sculptate

sublimele glorii postume

                        ale semnelor de întrebare!

Eram atât de singuri – printre ruinele

cernite ale sunetelor îmbalsamate

în seva limpede, boreala, încât auzul –

salbaticit de lumina, schimbata

în taine însângerate cu ger, îsi pierdea

toate cele doua jumatati de carne

                         a t o t s t i u t o a r e …

Fosneau, alb, diamantele de roua

si aripile de ceara ale pescarusilor

taiau vazduhul vocalei – pe din doua!

picatura scrisa

Cerul îmi numara l a c r i m i l e

înstelate de visul unei nopti eterne.

Pupilele degetelor mângietoare

dezleaga enigma înserarii –

sub clarul de suflet al simfoniilor,

                  în culori maiestoase.

Si vârsta de aur al orelor astrale

câstiga tacerea de fildes – sunând.

Turlele plopilor se  v i s e a z a,

în trupul semnului de mirare

si rascumpara umbrele ruinate

                  dincolo de arcul polar.

Toate ramân asa cum sunt!

Nimic nu îmi va mai tulbura

dureroasa înoptare, iar clipa repeta

verdictul neconditionat de penitenta,

                  cu un sentiment!

(Sunt singur! Asa am fost totdeauna.

S i l a b e l e  ma stiu pe de rost…

Tacerea, în tacere, ma alunga

si sunt – din greseala – ce am fost…)

glorie ritmata

Pleoapa marelui ochi clipeste –

înlacrimata cu o picatura din sufletul

întunericului ultimului patrar,

dinaintea dureroasei înserari…

Si se naste – fara stele – nordul…

Ma înseninez, cu înca un gând –

timp de doua emotii:

m a i  î n t â i – vad un peisaj

cu eclipsa de luna, arzând mistere –

a p o i – o sculptura cioplita în mine

cu un fluture urmând o corabie

la vest de ecuatorul

înlauntrului rotund al vocalei!

E – poate, doar – plasmuirea

tainuitului adânc,

venit dinspre întinderile fierbinti

ale simturilor patrunzatoare –

sau tocmai din credinta sunetelor

în a deveni culori clarvazatoare.

Iar umbrele urca, abatute –

peste secundele nepieritoare

fulguite de la o zare la alta

si nu ma ma gândesc…

Pâna când, înalta mare îsi lumineaza

albastru, valurile – în imnul de slava

      a l  g l o r i e i  s a l e  r i t m i c e !

rugul vidului cosmic

Când vor izbucni rugurile de cuvinte

si se vor auzi luminile lor arzatoare,

iar stelele se vor înmiresma –

cu bucati imense de timp în ele,

p e  o  b o l t a  î n c h i p u i t a,

                  de înserarea unei elegii…

Noi ne vom lasa biciuiti de niagarele

sublime ale vidului cosmic –

cazute peste lume, în taina,

                           înseninându-ne…

Va fi pustiu, în vers si va fi racoare

si, ca o singura umbra cu platosa,

vom înainta pe tarmul continentului

în deriva, printre zboruri de albatrosi,

înspre sufletele fecioarelor sugrumate

        de valurile spumegând întunecat…

… si îi vom dezlega enigma adâncului!

Dar – ea a sunat ca un psalm

lânga o farâma de geana

                       s e n t i m e n t a l a …

Florile stateau în ochiuri de lumina

si îsi sorbeau licorile aromate, laolalta

cu fluturii dansatori,

spiralând lumina dureroaselor ninsori –

                      la înserarea unei elegii…

Sa îi dezlegam adâncului – enigma!

Acum la sfârsit de anotimp cu soare…

(… Din întâmplare semnul se-aduna…

Nici o plecare nu a mai fost;

              noaptea vocalei, nici ziua buna,

gerul acela stiut pe de rost…)

prima definitie a viscolului

Repetam sfâsietorul sentiment

al fulgului de zapada viscolit.

Crivatul – naiva, alba frenezie,

fraternizând cu dureroasa ninsoare –

vegheaza caderea cerului,

într-un tablou cu duhul emotionat

a l  v i i t o a r e i  p r i m a v e r i …

N o i –

dincolo de legenda pasarii ucise

c u  a r c u l  b o r e a l  –

b a t e m  asurzitor din aripi

si ne întristam vazându-ne sculptati,

laolalta cu sfintii de gheata

la care ne rugam, desavârsind –

peste meridianele imaginare,

noaptea luminilor a u s t r a l e …

Doar cenusa alba – obosita de uitare –

mai arde gerul boltilor abstracte,

cu sfâsietorul s e n t i m e n t

      a l  d u r e r o a s e i  n i n s o r i i !

inima sacrelor picaturi

Inima sacrelor picaturi

ale lumânarilor cosmice,

brumau sonor peste cuvinte –

lacrimi din cioburi de astrii

si ne luminau si ne întristau

cu ecourile lor fara iesire –

d i n  î n t â m p l a r e.

Asteptam sa deslusim

sunetele sfâsietoare

ale flacarilor verzi

ori deschiderea labirintului

pentru jocul de taina al marii…

Asteptam o straluminare

dinspre ecoul unei emotii –

de mister – s i  n u  m a i  e r a m…

dinspre turlele verzi al copacilor

Dinspre turlele verzi ale arborilor,

închipuiti de aceasta vara flamânda,

se auzea, picurând nisipul selenar

si alte semne de întrebare –

peste sufletul gânditor al vazduhului

închipuit de clepsidre invizibile

                        s i  n e  u m i l e a u !

Verticala slavita a vazduhului învingator

se chema – zodie facatoare de minuni…

La capatul lumii – coada unei comete –

mugurii – la sfârsitul mileniului etern;

                   semnele, crengile, numele…

Se colora, sonor, tristetea frunzelor

        fara memorie, sângerând verde…

La urma – în taina, la cina, cu amintirea

fostelor ruguri de ger în seva, îsi adunau,

din restri de clipe, a n i i,  l u m i n a!

Flutura steagul palid al învinsilor!

Era un idol, un fluture, sau, poate, pleoapa

ochiului albastru al cerului, îmbalsamând

mirajul spiralei, într-o licoare stravezie

                                     d e  s t e l e !

printre statuile de vazduh

Urcam – fulgere ale  î n a l t i m i l o r –

printre statuile de vazduh, ale norilor,

acolo unde culorile rasunatoare,

ca ritmul rosu al inimii, ne poarta,

mereu, mai aproape, de minunea

              s f â n t a  a  p a c a t u l u i  –

sculpturi înfiorate de întomnare…

Pe mantinelele neîncapatoare

ale sufletului, lacrimam, cu toate

trecuturile noastre deodata!

Si ramânem, din greseala,

într-un vers – jumatate nascuti,

restul – albastruri gânditoare

dintr-un întreg s e n t i m e n t a l…

Purtam, acum, coroane solare,

pasind cugetatori, înspre judecata

de apoi, a luminii si îmbatrânim

            sub ochii mirati ai cerului!

gerul înmiresmat albastru

Suntem rugaciunea de seara

c a r e  i a r t a

si amânam povestea sentimentala

în timp ce – marturisirea

n e  t o p e s t e  f i e r b i n t e –

scurta balada tiparita,

în cartea d e  c o n t e m p l a r e

a fulgerelor si a gerului

       î n m i r e s m a t   a l b a s t r u…

Ne-am întrupat din a d j e c t i v e

– rauri plutitoare – si am ramas

marele ochi al timpului care,

în loc sa lacrimeze secunde,

se limpezeste în clar de emotie,

î n d o i n d  r a z e l e

           s t e l e l o r  c a l a t o a r e.

Nu am vrut sa avem ochii de fântâni.

Nici sa fim de fata la descoperirea

z o d i i l o r  în emotia de iarba.

Nu am vrut sa ne regasim

Î n  f r i c a  z b o r u l u i  i n v e r s

si nici sa îi respiram sufletul

          d e  ta i n a,  a m u r g u l u i.

Am ramas – umbre ale trupurilor,

îmbracate, în ecoul prabusirii

peste înserarea marina.

Seninul de sub verticalele cerului

ne este zborul în sus, daruit – elegie

plânsa într-un vazduh îngândurat…

Suntem visele unei nopti închipuite,

ori sufletele candelelor care ne înalta,

         dincolo de întelepciunea literelor.

ritm senin

Coloana mareata a unui vers –

prin înaltul ei senin – ne salveaza,

începând cu secunda trecuta,

de fosnetele marine ale înserarii –

dinspre sufletul de piatra

                al piramidelor e t e r n e…

Vom afla mai repede – cu un secol –

daca idolii de gheata vor fi de fata,

la descoperirea ecourilor

în caderea stelelor peste cuvinte –

si la înserarea unei secunde înfometate,

             trecând printr-un vers nescris…

Si nu vom afla – poate – niciodata

daca suntem orgi vrajitoare, peste care

degetele noastre urca în eterul

cel vindecator, descântând ritmurile

senine, în fantoma anotimpului cu ramuri

m a s l i n i i  !

Ne vor fi date, în stapânire secreta –

tarmurile oceanelor australe,

si toate valurile stârnite de gerurile lumii

f i e r b i n t i  ale gândurilor învingatoare…

… Si vom rasuna odata cu ele,

incendiindu-ne vazduhul si nu vom mai fi!

viscol abstract

Când zapezile îsi vor incendia –

cu geruri, albe, australe – sufletul

stralucitor viscolit, vor curge peste lume

râuri de lava cugetatoare si ultimele

secunde în deriva ale frunzelor,

înverzite de noi – si roua cazuta pe gânduri

                  n e  v o r  î n l a c r i m a.

Unul dupa altul, se vor auzi contururile

de ceata ale formelor – în devenire

suverana, dinspre popoarele de semne

lacome, prevestind zodia glorioasei

                n e b u l o a s e  n e n u m i t e !

Si, în ochii de taina ai ecoului,

ca într-o greseala strabuna, îsi va uita

numele si vazduhul, irisul înca nevazator

                          un atlantic de cerneala…

Iar, dincolo de înserarea cardinala –

în cea mai rasunatoare tacere,

bataile inimii – uniform ritmate, ne vor trada

si vom îngenunchia, si vom implora

gratia divina – pentru straluminarea

acestui testament – î n  s l a v a –

scris cu mâinile noastre de rugaciune!

echilibru în vid cosmic

Ne stinge cumpana, cu degete noptii

si rasunam în pasari, cu zbor pâlpâit.

Patru anotimpuri, la un loc –

îsi învesmânteaza trupul, cu destinul

marelui ochi al diminetii,

                în care ne-au gasit ciopliti!

Sfera fara degete îsi striga

seninul de sticla dinspre greseala!

Peste monezile verzi ale copacilor,

pleoapa fardata, cu înserare marina,

clipeste albastru si aduna contururile –

scrise frumos, în irisul spatiului.

Peisajul, cu stramosul ninsorilor,

închide, în sine, rugurile verii

                    în care am înfrunzit!

Vom fi miraje ale timpului, gladiatori,

cu sufletul nepus în trup

si vom sculpta izvoare, cu aripi de înger,

pastrând mireasma culorilor de taina,

cu fruntea îngândurata, în uimirea

          trufasa a unei frunze de plop!

balans multicolor

Cu nimbul sau de muzici verticale,

ca într-un chip adus din copilarie,

ochiul stelei, din piscul noptii, se lasa

respirat de înlauntrul, fara vazduh

al cuvintelor solemne, l a cr i m â n d !

Suferinta spargerii în cioburi, a sunetelor

lumii – se face semn ceresc, o îndoiala

în gerul din emisfera nordica a silabei…

Apoi, tristetea incendiata de sângele

sentimental – desavârsit precum greseala –

ne va rani timpanul si retina,

                        învaluindu-ne  a l b a s t r u…

Si, cu degetele noastre cosmice,

foarte întelepte, vom numara picaturile

din licoarea de stele si ne vom îndolia

                               c u  o  b u c u r i e !

La urma, cu trupul zidurilor înaltate,

pe tarmul continentelor intrate în deriva

vom dezlega misterul – o spirala –

la capatul mileniului abia început – ogiva…

Iar, pleoapa minerala va rasuna tusata

cu o lacrima de curcubeu – pentru

eclipsa totala, din era sa f e s t i v a !

un rug scânteietor de ger

Sunt un rug scânteietor de ger.

Ard, în flacarile mele albastre –

punctele cardinale ale caror nume

ma cotropesc, în secret, cu sublima

lor ordine stelara…

… si ma aud – lumina – în ecou!

Sunt cerul cu adâncul sau de ger!

Simt sângele lui straveziu –

cutreierându-mi înlauntrul si mâna

scriitoare de cuvinte si de semne.

Simt durerea gerului sfâsietor –

în degetele farâmitate si gustul

ecoului, mai rasunator decât o culoare.

Simt ca nu voi mai putea fi martir

Oglindit straveziu pe rugul tacerii…

Iar, când, popoarele de cuvinte

ma vor întrista, sunându-si contururile,

devenite cenusa alba si lumânarile

nu vor mai picura lacrimi, peste sunetul

amiezii – totul se va regasi, în ceva

si mai tainic!

Linistea, adusa de mareata ordine –

îmi va umili fantoma clipei eterne,

cu înca un mileniu.

Este era în care, eu – straluminat,

de flacarile multicolore ale gerului

cel slavit – ma recunosc, gravând

pasarea legendara,

cu degetele mele farâmitate…

… si ma aud – lumina – în ecou!

marea întreaba, nordul raspunde

Într-o secunda visul apune…

Versul acesta azi e pustiu!

Gerul albastru are alt nume;

nu mai e zarul pe care-l scriu.

Marea întreaba, nordul raspunde;

bate-n silabe viscol abstract.

Picura-n lume bezne rotunde

ceasul din frunze foarte exact.

Poate ne uita, poate ne cheama,

poate se-aude pâna în taceri

verde ecoul, poate ti-e teama

pentru ca astazi nu mai esti ieri.

o mare închisa într-o carte

Se spune ca la capatul privirilor noastre,

toamna venea pe scara de matase

a singuratatii

si se aseza în corola, ca de crin

a pletelor tale…

Eu îti deprindeam umarul

în conturul sonor

si îti socoteam pasii;

câte unu pentru fiecare stea,

câte doi pentru destinul trupului tau…

Ca o culoare mutilata

era lacrima iubirii noastre

ori ca o mare închisa într-o carte,

într-adevar

ca o mare închisa într-o carte

la capatul puterilor noastre!

un fulg de zapada imaginar

Voi avea conturul durerii tale

                c u  s u n e t  i m a g i n a r !

Culege-ma – c r i s t a l  hexagonal –

si graveaza-mi, cu vârful unei raze

de stea, înlauntrul sfâsietor al memoriei

                             s e n t i m e n t e l o r.

Îndurereaza-ma, pentru o clipa –

                cu perfectiunea clarului de sunet 

al fulgului de zapada

ori – cu albul viscolului sau, pradat de ger!

Nu biciui hergheliile de ritmuri,

ca sa îmi incendieze privirea, ramasa

la pânda, în tabloul cu arcada australa!

Arata-mi locul tainic, bântuit de duhul

serpuitor, al vazduhului d e s e n a t

                    în cenusiul  a m u r g u l u i !

Voi afla misterul de abanos al violelor

din care izbucnesc – sunetele în flacari

                   ale odei ecourilor albastre.

(… Si-o sa fie, sa nu fie

              cu-o întâmplare înapoi

si vom trece ca sa trecem

             vesnicia peste noi…)